E o vorbă care dă bine să fie zisă (din aceeaşi categorie cu „Nu inventăm acum apa caldă”, „Să nu băgăm gunoiu’ sub preş” etc.), care a ajuns un fel de marcă a înțelepciunii celor cărora le este clar de ce treburile merg prost în mod generalizat la noi şi ştiu ei ce trebuie schimbat ca să meargă bine: „Suntem țara lui merge şi-aşa”, deci să-i educăm pe copii, pe tineri să nu mai accepte că „merge şi-aşa”. Mai ales în legătură cu sistemul educațional vorba este găsită de efect, în sensul „şi cu asta cred c-am spus totul” (chit că emitentul nu a spus nimic). Cică profesorii sunt culpabili, părinții consimt, sistemul e cum e (desigur, în primul rând, „corupt” – alt cuvânt la modă) din cauză că şcoala a fost învățată să funcționeze după principiul „merge şi-aşa”. Încredințarea mimată propa­gandistic este că lucrurile se vor schimba şi vom avea cu adevărat şcoală performantă atunci când elevii şi studenții nu vor mai avea profesori care-i învață că „merge şi-aşa”. Dar iată că în actualitate se află şi o atitudine de „merge şi-aşa” în sens invers, adresată şcolii din afara sistemului, ca soluție față de necesități stringente şi ca îndemn de funcționare pe mai departe. Zona de aplicare este cea salarială. Este larg şi, practic, dintotdeauna acceptată realitatea că Educația este un domeniu cu bani puțini, venituri modeste, oameni de treabă, cu pasiune, cu har. Melodrama, bătaia pe umăr şi echili­bristica pe bordura mediocrității însoțesc şcoala noastră dinainte de Domnu’ Trandafir. De două decenii şi ceva asta a primit „certificare” cu numele de subfinanțare, acompaniată de demonstrații sinonime cu iluzionarea că nu e chiar aşa, dovadă că alocările cresc, procentele se adaugă în statistici, comparațiile cu nu mai departe de un an-doi sunt favorabile prezentului.
Acum, salariaților din Educație autoritățile răspunzătoare în fața lor le spun de-a dreptul să mai aştepte un an şi-o vară, iar până atunci să fie de acord că „merge şi-aşa”. Asta înseamnă recunoaşterea cu voce tare – în contexte publice, pentru a fi răspândit public – că nivelul salarial în Educație nu este de acceptat, că prestigiul şi valoarea socială a muncii în domeniu impun poziționare corespunzătoare pe scara veniturilor, dar că stringența se află în altă parte, aşa că Educația să înțeleagă şi să mai întindă un timp de ceea ce are. Oamenilor şcolii nu li se spune că nu există bani de fel, nici că vor fi ignorați, aşa cum nici nu le e servită minciuna că au primit când în realitate ei nu văd nimic, ci li se cere să mai tragă nițel (de ei, de timp, de ce se poate), să se mai descurce cu ce au, aşa cum o fac de atâta timp. Exprimarea ministrului Muncii este demnă de un personaj tragic, dacă a fost rostită aşa cum a apărut reprodusă mediatic: „(…) nu poți să construieşti două sectoare prioritare pe un context de inechități transversal în tot sectorul bugetar”. Referirea este la sectorul de Sănătate. Dreptatea ministrului este inatacabilă: prioritatea prin definiție este unică, o poate avea doar unul, altul fiind, inevitabil, al doilea. În acest moment, statul nostru nu are putința de a pune şcoala mai sus de locul doi al interesului, nevoilor, posibilităților şi atenției. Statul îndeamnă şcoala să aibă răbdare („pierd doar relativ”) şi înțelegere („solidaritate”), întinzând de ceea ce deține în prezent şi recunoscând cinstit că ceva-ceva a primit, aşa că o mai poate duce: „(…) corecțiile ar urma să fie implementate începând cu august 2016, noua grilă de salarizare din august 2017, iar bonusul de performanță ar urma să se aplice din ianuarie 2018”, în condițiile în care anul trecut salariile din Educație s-au majorat cu o medie de 26,78%. Pe deasupra, salariaților din Educație li se transmite şi un mesaj în fond omenesc, acela că într-adevăr, nu vor primi ce şi-au dorit, însă „ar trebui să se bucure că şi copiii profesorilor se vor duce într-un sistem de sănătate care reformează”. De dus la şcoală, într-un sistem în care să se facă mult-invocata reformă, reiese clar că pentru moment nu poate fi vorba. Rezultă că şcoala mai merge şi fără reformă. În Sănătate, deficiențele acumulate au izbucnit, încât au determinat autoritățile statului să decidă repararea sistemului. Desigur, orice reparație costă. Şi în Educație sunt deficiențe care se tot strâng, dar sistemul, au apreciat aceleaşi autorități, încă merge şi fără reparație, mai ține sau, în orice caz, mai suportă improvizație, plus ceva şansă ca să nu se întâmple tocmai acum.
Aceasta este ilustrarea poziției de care beneficiază şcoala în sistemul de valori al statului nostru. Este exact o apreciere din categoria „merge şi-aşa”. Şcoala e ceva cu care-ți faci treaba; nu grozav, nu în deplină siguranță, ba nici măcar sigur că o scoți la capăt, dar cu ceva te alegi. E ca un autobuz de care trebuie să fii mulțumit că a venit în stație şi porneşte mai departe; nu contează că are scaune rupte, că pe undeva intră ploaia şi că trebuia să fie casat de câțiva ani; bine e că merge, are cine să-i care pe călători. Sau e ca la „Protecția Consumatorului”, unde cazul e considerat rezolvat şi sesizarea nu mai este luată-n seamă odată ce serviciul a fost oferit. Nu contează cum anume şi la ce nivel calitativ, deşi tocmai acestea au făcut obiectul sesizării. Aşa merge şi şcoala de ani de zile şi va mai merge: cu diplome luate cum-necum, cu manuale făcute de autori onorabili, care au lipit cursiv citate din câteva cărți la-ndemână, cu profesori pentru care catedra s-a dovedit până la urmă soluția convenabilă.
Florin ANTONESCU