Între multele probleme ale şcolii de azi, una, deloc neglijabilă, este aceea a imaginii publice a acesteia. Percepţia negativă deţine, după un ultim sondaj, un procent îngrijorător. Corpul profesoral se simte adesea, uneori pe drept cuvânt, „asediat“ din partea părinţilor sau a unei media grăbite şi preocupate excesiv de raiting. Niciun caz ieşit din comun din viaţa şcolii nu pare a fi scăpat şi prezentat, uneori la ore de maximă audienţă (cazul televiziunilor!) şi sub zodia senzaţionalului. Situaţii de violenţe între elevi, starea de exasperare a unor cadre didactice confruntate cu şcolari al căror comportament are laturi de aberanţă devin toate subiecte de maximă interes.
În acelaşi timp, generic vorbind, şcoala nu pare pregătită să explice, să se apere, să contraatace, în aşa fel încât imaginea despre sine să se echilibreze. Mai mult, în loc de a răspunde cu mijloace adecvate, şcoala pare uneori mai degrabă preocupată să se închidă în sine, să se ascundă, să limiteze pe cât posibil transparenţa ori comunicarea cu societatea în formele ei multiple. Mai multe cazuri întâlnite într-o perioadă de timp mi-au întărit convingerea că există un gen de „autism“ al şcolii, de parcă cineva ar nedreptăţi-o profund şi ca reacţie ea se supără şi tace.
Îmi amintesc, de pildă, de încercarea mea de acum doi ani de a face, în şcolile bucureştene, o anchetă în legătură cu modul în care şcolile, profesorii se informaseră şi aleseseră noile manuale şcolare de clasa a V-a, în condiţiile în care intrase în vigoare o nouă programă. Cu o singură excepţie, Școala Gimnazială 146, I.G. Duca, din sectorul 5, unde transparenţa a fost firească, la alte două şcoli, interesul nostru în a realiza ancheta a trezit suspiciune. De altfel, pe această temă am şi scris o însemnare în Tribuna învăţământului, care, dacă nu mă înşel, care avea titul „Când transparenţa e în suferinţă“. Făceam în cuprinsul acelui articol trimteri la două şcoli, una din Calea 13 Septembrie, acelaşi sector 5, iar alta din strada N. Titulescu, sectorul 1, unde discuţiile mele avuseseră episoade vag ionesciene. La şcoala din Calea 13 Septembrie fusesem întrebat dacă aveam avizul ISMB (delegaţie chiar!) pentru a intra în spaţiul şcolii. Surpriza mea a fost atât de mare, încât m-am trezit într-o ipostază în care puteam chiar să mă amuz. Am luat telefonul mobil şi am îndemnat-o pe doamna directoare să sune ISMB sau responsabilii învăţământului din sectorul 5 pentru a se vedea dacă am sau n-am dreptul să fiu acolo, în numele unei delegaţii care spunea că sunt redactor-colaborator al revistei Tribuna. Până la urmă însă, totul s-a rezolvat fără telefon, fiindcă doamna directoare a devenit, într-un final, cooperantă. Cam în acelaşi mod a decurs şi contactul meu cu Școala nr. 3 Nicolae Titulescu, unde am avut o discuţie iniţială cu directoarea adjunctă a şcolii şi, mai apoi, telefonic, cu directorul şcolii. Era vorba de a se vedea dacă exista, într-adevăr, un proces-verbal, pe care-l invocase doamna directoare, care „reglementa“ intern alegerea manualelor.
Subiectul ar fi intrat într-un con de umbră definitivă dacă evenimente recente nu ar fi ridicat din nou la fileu nu doar problema transparenţei în şcoală, ci şi obligaţiile directorilor, fie ei de gimnaziu sau de colegiu, de a reacţiona la semnale publice. M-aş fi aşteptat, de pildă, ca după cele două articole privind cazul elevului de la CN BPH din Buzău, şcoala să se simtă obligată să facă precizări pentru cititorii revistei, cei mai mulţi cadre didactice. E vorba de poziţia colegiului faţă de un elev-problemă şi scăderea dramatică a notei la purtare a acestuia, scăderea semănând foarte bine cu un abuz. În loc de reacţie, tăcere deplină, rotundă. E adevărat, directorul colegiului, prof. Ionel Banu, a fost grijuliu cu mass-media locală, oferind acolo fel de fel de explicaţii.
În acelaşi timp, imaginea cealaltă a şcolii, cea „pozitivă“, pare a fi cel mai des pusă sub zodia festivismului: cele mai multe evenimente sunt premieri ale olimpicilor şi mult mai rar interviuri, portrete ale directorilor unor şcoli ale căror rezultate dau seamă despre faptul că mai există totuşi un învăţământ de calitate. Dar şi în cazul unor portrete sau interviuri, multe lucruri sunt puse sub semnul unei retorici ditirambice, vezi răspunsurile date sau unele postări pe social-media. Într-un atare context, am simţit nevoia să-mi răspund la o curiozitate aproape personală: cum se face că Liceul Nicolae Iorga din Bucureşti, un liceu fără un istoric semnificativ, reînfiinţat în 1990, a devenit în ultimii ani unul dintre primele 10 licee ale municipiului, având în vedere media de intrare înregistrată.Trecând peste nişte nedumeriri iniţiale, când domnul director al liceului mi-a explicat că dumnealui nu dă interviuri şi că nu poate fi obligat (?!…) să facă asta, am convenit în cele din urmă să rezolvăm lucrurile prin e-mail. Aşa că i-am trimis domnului director, joi 21 februarie, următorul mesaj: Stimate domnule director, cum vă spuneam, aş vrea să înţeleg mecanismul unui succes, care este, de câţiva ani buni, Liceul Nicolae Iorga. Presupun că la acest succes au contribuit profesorii (au o calitate anume la dvs., o pregătire didactică şi pshihopedagogică solidă, au o viziune modernă, în ce-ar consta ea?), căci în multe şcoli preuniversitare, calitatea acestei pregătiri pare a scădea vizibil; factorul elev (selecţia favorizează în totalitate/parţial succesul?!…), factorul părinte, factorul etos şcolar (atmosferă, seriozitatea de care vorbeaţi în treacăt, cultivarea de valori: corectitudine, respect, dialog, totuşi sunteţi un liceu prea tânăr)… Sau managementul e totul?!… Şi, domnule director, nu e interviu! (La pagina 5 a revistei Tribuna apar însemnări, comentarii, problematizări, identificări de „crize“ etc).
Drept urmare, duminică 24 februarie, domnul director mi-a trimis un răspuns succint pe care-l reproduc mai jos în datele lui. Nu-i vorba neapărat de succes, a precizat dumnealui, ci de o stare de normalitate sau, dacă doriţi, de aceea normalitate care ar trebui să fie oriunde în şcoala românească“. Rezultatele obţinute se datorează unui „colectiv de cadre didactice foarte bine pregătite şi, ceea ce cred că este şi mai important, care dovedesc zi de zi seriozitate şi puterea de a colabora, de cele mai multe ori, cu elevii dincolo de o înțelegere poate greșită a relaţiei elev-profesor (în sensul ,,eu elev, tu profesor“), punând accent pe înţelegere, colaborare, empatie, respect etc.
Un alt factor care generează aceste rezultate îl constituie, ne-a scris mai departe directorului liceului, o imagine bună în comunitate, care a atras şi atrage în fiecare an elevi din ce în ce mai buni; implicarea foarte bună a părinţilor în viaţa şcolii; dorinţa celor mai mulţi dintre părinţi şi elevi de a urma o şcoală unde se poate învăţa mai mult sau mai bine decât în altele (prezentă explicit în majoritatea cererilor de transfer, de exemplu – subl.n.); sentimentul, pentru cei mai mulţi dintre noi, că aparţinem unei familii, nu pur şi simplu unei instituţii.
În sfârşit, cu referire la managementul şcolii, directorul Liceului N. Iorga crede că în ceea ce priveşte managementul: nu, niciodată acesta nu poate fi totul.
Iar în final ni se mai spune că: …În fapt, nici eu, nici colegii mei nu ne gândim la succes. Poate sună nepotrivit, lipsit de modernitate, dar, pur şi simplu, ne facem datoria, fiecare pe cât poate mai bine. Iar excepţiile, în măsura în care există, ne arată ceea ce nu trebuie să facem, cum nu trebuie să ne purtăm.
Fără comentarii!…
Adrian COSTACHE
P.S. Aşteptăm pe adresa redacţiei un punct de vedere ale purtătorului de cuvint ale ISMB.
