Şcoala, în mod firesc, este supusă unor reglementări, care-i ordonează relaţionarea cu alte domenii socio-economice şi culturale şi care, în acelaşi timp, conţin şi restricţii, şi limitări. La şcoală şi în legătură cu şcoala multe „nu se fac”, la fel cum destule nu e voie şcolii „să i se facă”. Într-un cuvânt, cu multe şcoala este incompatibilă. Dintre toate, cel mai mult şi mai tare, şcoala este învăţată, somată, crescută să se ferească de politică şi de bani. Politica nu are ce căuta în şcoală! Şcoala nu are voie să se atingă de bani! Este vorba despre politica sinonimă cu propaganda şi despre banii, în fond, ai celor care folosesc şcoala. Culmea este că, dincolo de interdicţii, tocmai acestea domină decisiv şcoala, care este politizată şi funcţionează în mare măsură cu bani aduşi de acasă. Şi politizarea şcolii, şi susţinerea ei cu bani de la părinţi sunt interzise, acuzate, repudiate şi practicate în continuare. Politizarea este disimulată în diverse organizări şi evaluări pe bază de competenţe, planuri şi rezultate măsurabile, iar banii de acasă sunt îmbrăcaţi în chitanţe şi în forme asociative, funcţionale pe baza voinţei, dorinţei şi vocii populare.
Şcoala ferindu-se de politică şi de bani scoşi din buzunar oferă scene de teatru trist. Politicieni, inclusiv dintre cei cu loc de muncă în şcoală, precum şi ocupanţi pe criteriu politic de funcţii mai mari ori mai mici în lumea şcolii vorbesc patetic tocmai despre necesitatea depolitizării şcolii. Părinţi încărcaţi de voluntarism joacă rol de legătură între ce e nevoie „să se ia” şi ce se hotărăşte „să se ia”, aici fiind de remarcat nerostirea verbului „a cumpăra”, exact din acelaşi motiv pentru care, în vorbirea obişnuită, nu este rostit numele necuratului: pentru că nu e voie.
Îi face bine şcolii să se ferească de politică şi de politicieni, ca şi de cerut şi de primit bani, ca de ceva care arde „momentan tot, tot, şi mai ales ochii!”? Adică automat, numai pentru că „scrie” pe ei „politician” şi „bani”? Nu. Nu înseamnă educaţie normală, sănătoasă, respingerea unor oameni după un criteriu categorial. „Ajutaţi” şi de televizor, şi de bloguri, şi chiar de unii politicieni, elevii sunt crescuţi în ideea că a deţine o ocupaţie, un loc de activitate în domeniul politicii înseamnă o mulţime de stări şi fapte rele: hoţie, şmecherie, lene, chiul, minciună, egoism, parvenire pe seama altora. Cu totul contrar formării lor ca viitori cetăţeni (există şi o disciplină numită Cultură civică, nu-i aşa?) elevilor li se inoculează o părere proastă, o atitudine acuzatoare, o desconsiderare faţă de nişte oameni trataţi global, „culpabili” din start, numai având în vedere că desfăşoară activităţi în domeniul cuprinzător şi frecvent aproximativ numit politică. De la o asemenea „educare” până la desconsiderarea, ignorarea şi în cele din urmă încălcarea a ceea ce înseamnă lege, reglementare, autoritate nu mai este decât un pas.
Domeniul politic şi obiectul de activitate al acestuia sunt confundate la nivelul şcolii cu unele practici, cu unii practicanţi în politică. Sunt condamnabile încadrările şi eliminările în, respectiv din funcţii după apartenenţa la un anumit partid politic, schimbările operate asupra legislaţiei la fiecare schimbare sub aspect politic şi declararea începerii „adevăratei reforme” în Educaţie, abandonarea proiectelor, programelor, investiţiilor etc. pornite de predecesorii politici. În schimb, nu ar fi deloc rea, de exemplu, afirmarea de către un profesor a apartenenţei la un partid politic. De asemenea, poate fi de înţeles, de acceptat interesul pentru problemele şcolii din perspectiva unui decident politic, a unui partid, atât timp cât nu vizează câştigarea de adepţi, atragerea copiilor în acţiuni manipulatorii.
În mod corespunzător, fereala de a pune în faţa părinţilor explicit problemele financiare ale şcolii (mai ales că este o fereală prefăcută) reprezintă o curată formă de „educare” în spiritul minciunii, al perpetuării discursului dublu specific şcolii noastre de pe vremea când nu era voie să se spună ceea ce era de spus („Una vorbim noi în casă ori pe hol şi alta în clasă, în şedinţă, în cancelarie). Normal ar fi ca la fiecare început de an şcolar (sau chiar de la finalul anului precedent, respectiv imediat după înscriere în clase de început de ciclu) şcoala şi părinţii să se aşeze faţă în faţă şi să discute deschis despre costuri, cerinţe (de ce nu, şi pretenţii), posibilităţi ale fiecărei părţi de a răspunde financiar. Cineva sugera crearea unui pachet minimal de servicii educaţionale, după modelul din Sănătate. Probabil că un asemenea pachet nu este realizabil, pentru că statul nu s-ar putea ţine de el, oricât de jos ar fi plasat acel nivel minimal. De asemenea, nu ar fi realizabil pentru că, în mod firesc, astfel ar fi reglementat ce anume este de plătit şi de către cine, aşa că nu s-ar mai putea cere („se cere”, aparent impersonal, cum e obiceiul în şcoala noastră) bani pentru fondul şcolii, fondul clasei, pază, auxiliare, tonner, uniformă, banchet, poze, excursie şi lista poate continua.
Concluzia este că, până la urmă, tot discutarea pe faţă a politicii şi a banilor în şcoală (discutarea, nu practicarea!) ar fi soluţia, măcar pentru slăbirea crispării şi diminuarea ipocriziei.
Florin ANTONESCU