Guvernul a adoptat Ordonanţa de Urgenţă pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.147/2020 privind acordarea unor zile libere pentru părinţi în vederea supravegherii copiilor, în situaţia limitării sau suspendării activităţilor didactice care presupun prezenţa efectivă a copiilor în unităţile de învăţământ şi în unităţile de educaţie timpurie antepreşcolară, ca urmare a răspândirii coronavirusului SARS-CoV-2 şi pentru completarea art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 132/2020 privind măsuri de sprijin destinate salariaţilor şi angajatorilor în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, precum şi pentru stimularea creşterii ocupării forţei de muncă.

Folcloric, pripit și (unde a fost nevoie) propagandistic, decizia Executivului a fost rezumată că „a ieșit lege ca statul să asigure 75% din salariu părinților care stau acasă cu copiii”.

De fapt, „legea” exista, se aplica. Ordonanța acum adoptată spune în titlul ei lung de două ori că este „pentru completarea” a două acte normative în vigoare. Spune și ministrul muncii și protecției sociale, Violeta Alexandru: „Vreau să subliniez pentru cei care în spaţiul public au precizat că nu avem cadrul legal pentru plata părinţilor. Ministerul Muncii efectuează, în acest moment, plăţi pentru toate situaţiile în care, în baza avizului epidemiologic eliberată de DSP, o unitate şcolară în integralitate sau o clasă se află în situaţia de a gestiona un focar COVID, avem în plată, avem în gestionare această situaţie. Noi, practic, acum extindem sfera de aplicabilitate a Ordonanţei 147 pe 2020 ca urmare a ordinului comun al ministrului Educaţiei Naţionale şi al ministrului Sănătăţii, acest ordin prevăzând cele trei scenarii despre care s-a discutat în spaţiul public. Ca urmare a ordinului apărut ulterior Ordonanţei, venim să completăm Ordonanţa pentru a avea cadrul legal în vederea acoperirii situaţiilor părinţilor copiilor care învaţă în scenariul 2 şi 3”.

Scurt spus (de fapt, scris), tot de către ministrul muncii și protecției sociale, „un părinte va putea să solicite angajatorului zile libere plătite pentru a supraveghea copilul care învaţă acasă, în sistem online, numai dacă specificul muncii acestuia nu permite munca la domiciliu/telemunca”.

Decizia guvernamentală inițială și completările ei sunt salutare. Ele nu au însă cum să se dovedeacă optime până la capăt. Într-o măsură, au preluat chiar un rol acoperitor pentru deficiențe înțelese ca insurmontabile deocamdată:

– în sine, a plăti statul acasă nu arată bine, cu tot scopul nobil al contextului exceptional

– școala acasă (de acasă, către acasă) făcută online are neputințele și golurile ei.

În schimb, s-a risipit în fază incipientă ideea găsirii, amenajării, valorificării a tot felul de posibilități pentru școală făcută în condiții de distanțare a elevilor, de fărâmițare pentru moment a colectivelor de elevi și de preșcolari. Pare de domeniul fanteziei să se cunoască la moment și la nivel național situația necesarului de spații și de cadre didactice pentru așa ceva, sistemului nostru educațional lipsindu-i un inventar al spațiilor, un catalog al elevilor și preșcolarilor și un încadrator al salariaților la nivel general, actualizat.

Nu-i mai puțin adevărat că rigorile bugetare nu ar fi permis cine știe ce expansiuni.

Speranța și necesitatea sunt să se aloce resurse bugetare altfel decât ca să se plătească trei sferturi de salariu pentru supravegherea unei școli făcute pe sfert.