La această oră, şcoala se găseşte într-o zonă (sau o fi sub o zodie?!) de febrilitate, dată de înscrieri în clasa pregătitoare şi în clasa I, de recuperare a orelor nefăcute din cauza viscolului, de pregătire pentru testări, examene, admitere, plus derulări de proiecte, serbări şi din ce în ce mai apropiate banchete de absolvire. Senzaţia este că totul se desfăşoară ca o cursă, marcată de greutăţi, încrâncenări, suspiciuni şi eternă criză de timp şi de bani.
Dintr-o firească dorinţă de transparenţă, Ministerul Educaţiei Naţionale ne ţine la curent cu înscrierea viitorilor şcolari pentru anul 2014-2015. Nu pare să fie ceva palpitant. Dimpotrivă, dominantă se arată rutina unui mecanism birocratic, în sensul funcţional pe care-l conţine termenul. Cel mult, poate să transpară o grijă (şi aceasta firească) pentru a nu rămâne mulţi copii în afara învăţământului obligatoriu. Cum ar veni, mesajul este de îndemn pentru urmarea exem­plului foarte bun al înscrierii la şcoală. Ce justifi­care să aibă atunci caracterizările acelea din care vedem şi auzim în jurul nostru, în sensul că în­scrierea ar însemna un chin, o cheltuială şi o echilibristică printre ilegalităţi pentru părinţii care vor să-şi dea copiii la şcoli bune?! Adică, aflăm, unii părinţi recurg la artificiul vizei de flotant ca să figureze în circumscripţiile şcolilor unde cred ei că le va fi bine copiilor, în timp ce autorităţile invocă limitările procedurale care le împiedică să consi­dere ilegal acest artificiu. Dar atunci, recensă­mântul copiilor ce rol a mai avut? Nu (şi) acela de a arăta din timp situaţia domiciliară? Sau asistăm la tentative de aplicare a unei soluţii de reorientare, în condiţiile în care este tot mai greu, mai periculos şi mai lipsit de câştig să li se ceară părinţilor bani de la obraz pentru câte o prestaţie din învăţământul obligatoriu şi gratuit? Vremea lui „asta-i şcoală de protocol, vă primim copilul, dar sponsorizaţi şi dumneavoastră cu…” (şi se indica suma) s-a cam dus. Calea acum s-o fi constatat că trebuie să fie mai ocolită? „A-i face viză de flotant” cuiva şi „a lua în spaţiu” pe cineva, contra cost, sunt vechi surse de câştig, de prin anii ’80, de pe vremea „oraşelor închise”, ceea ce însemna că, oficial, nu se dădeau locuinţe şi locuri de muncă în Bucureşti şi în oraşele mari, însă neoficial „se găseau soluţii”. S-o fi reactivat această cale, cu adaptare la necesităţi şcolare conjuncturale?
Tot cu aparenţă de cursă contracronometru, de program supraîncărcat, de chin şi de cheltuială există semne că se derulează diverse alte activităţi legate de şcoală: „Mâine-i carnaval, vineri nu facem şcoală… Pe urmă e şi săptămâna aia cu excursia…”, rezumă, într-un context de aşteptare într-o aglomeraţie, vreo două mame agenda pe termen scurt a copiilor. Se comentează că „şase milioane – trei zile de excursie e mult, dar dai, ce să faci…” Se recurge şi la o comparaţie cu o altă solicitare, găsită ca rezonabilă, din moment ce nu e decât de „230 de copil”, înţelegându-se 230 de mii, adică o sumă din acelea curente, de plătit cu o frecvenţă care face ca gestul să fie reflex. Nedumeririle la auzul vorbelor prinse din zbor se adună: carnaval, excursie, „nu se face şcoală”, tocmai într-o vreme când credeam că lumea n-o să-şi vadă capul de câtă treabă este de făcut în semestrul acesta, care pe deasupra este forţat de împrejurări să preia şi bucăţi restante din semestrul precedent?! În acelaşi timp, din acest context şi nu numai se desprinde lejeritatea cu care, în continuare, circulă banii prin şcoli, bani ceruţi părinţilor, aduşi de elevi, strânşi de cine se ocupă cu strânsul, cum se face de patruzeci şi ceva de ani, deşi chiar de curând au fost scandal, anchete, sancţiuni mari, avertizări, interdicţii valabile demult şi repetate în contextul actual. Şi în astfel de împrejurări, avem de-a face cu o simplă „regrupare”, cu un spor de precauţie procedurală, cu o atenţie mai mare, dar nu cine ştie ce, dată reglementărilor, ceva cu sensul „fiţi atenţi cum… ca să nu…” De altfel, tot din receptări de la nivelul comun al reacţiilor şi atitudinilor cotidiene se poate desprinde şi o alunecare în opinii faţă de doamna care făcea scandal că părinţii nu dau bani pe măsura nivelului şcolii: de la indignare şi acuzare faţă de vorbele şi de purtarea în sine la supărare că doamna dezonorează profe­sia, pentru că „şi-a dat drumul”, că nu s-a purtat şi nu a vorbit precaut şi „uite ce s-a-ntâm­plat”, sensul fiind că a atentat la funcţionarea unui mecanism şi pentru asta este culpabilă. Sigur, se adaugă tradiţio­nala caracterizare drept „produs al sistemu­lui care permite şi-n care toţi se ştie că…”, jignirea căpătând generalizare tocmai cu cât se încearcă sublinierea că e vorba de un caz personal. Simplu spus şi adaptat ca aplicare, învăţătura trasă este că drumul banilor trebuie să fie mai în litera reglementărilor, adică, în esenţă, mai birocratizat în sens justificativ.
Întinderea unor astfel de relaţionări nu con­tează. Este destul că perceperea şcolii de la nivelul beneficiarilor direcţi şi al cercului larg social duce către imaginea unui sistem dominat de haraba­bură, aglomeraţie, cerinţe peste cerinţe („cerinţa” este un cuvânt larg şi tradiţional folosit în sistem). Ce este bun în şcoală şi, îndeosebi, la ce este bună şcoala se vede greu şi pare fără spor.
Florin ANTONESCU