Cum ar fi ca profesorul să aducă tezele, să se așeze cu teancul în față la catedră și să-i cheme pe elevi, din bănci, pe rând, spunându-i cam așa (cu mici diferențe, după caz) fiecăruia: „Aici e bine, aici e rău, ai greșelile astea și astea… Nota e… atât. Adică atât rezultă după barem. Ești de acord? Dacă ai o opinie diferită, refacem baremul, ca să rezulte un produs echitabil”?! Sau ce ar fi ca orice candidat respins la o admitere, cum se întâmplă, pentru că nu a avut media corespunzătoare, să aibă dreptul de a fi admis pe propria răspundere?! Așa ceva să se întâmple inclusiv dacă el nu are notă de trecere, adică instituția de învățământ să nu se cramponeze de un element, în fond, convențional, birocratic și să-l primească pe candidat, desigur, nu oricum, ci pe baza unei declarații a lui cum că recunoaște că media nu este nici măcar de trecere, deci admiterea este imposibilă, însă el își asumă acea notă; eventual, să existe un termen până la care să estimeze că se va îndrepta.
De fapt, ca tipologie, situațiile de acest fel sunt posibile în școala românească și chiar se întâmplă în mod curent. Cu baza pusă în anii de „învățătură pentru viață” deprinsă în școală sau prin coincidența fovoriza(n)tă la scara mecanismului social, au intrat în rutină ilegalități, păcăleli ocazionale și minciuni devenite reguli, fapte și decizii dăunătoare. În fața celor de acest fel, omul nostru („omul de rând”, cum se zice la televizor, de parcă unii ar avea dreptul să sară peste rând) a învățat să-ntoarcă capul și să se uite în altă parte, iar decidentul s-a obișnuit să mai întindă nițel ierarhia răspunderii, să mai decreteze o normă.
În școala de azi, și admiterea, și promovarea fără notă de trecere sunt legale, se aplică și fac „raportările” convenabile. Se intră la liceu cu medii sub 5 (cinci), ca în vremea cea mai rea a școlii de la noi, din anii ’80. Ideile ministeriale de a nu mai fi permisă admiterea în clasa a IX-a cu medie sub limita promovării și de instituire a unei evaluări pentru triere după primii doi ani de liceu au rămas ca și cum nici nu ar fi fost spuse cu voce tare și în public. La nivel de învățământ superior, legea permite ajungerea în preajma susținerii licenței cu restanțe și din anul I. Introdusă în vremurile de avânt imediat postdecembrist, posibilitatea s-a perpetuat, chiar dacă durata ciclului finalizat prin licență s-a redus cam cu un sfert și era logic să nu prea mai fie așa mult „loc de-ntors” și timp de speranță în redresare pe parcurs.
Tot ca pe vremuri, printr-o revigorare a devizei „Eu produc, eu controlez, eu răspund”, se dezvoltă o întreagă filozofie a controlării și măsurării de unul singur și a caracterizării de sine. Se poartă evaluarea internă, încadrarea în criterii prin adeverințe aduse de-acasă, recomandarea personală prin simpla înscriere pentru activități de răspundere. Universitățile își obțin libertatea de a judeca singure actele de studii pe care tot ele le-au eliberat. Ca și în alte domenii, și în cel educațional, prevederea potrivit căreia cel în cauză se controlează pe sine se dovedește tocmai bună ca să-i facă scăpați de sancțiuni pe eventuali vinovați și de aprecieri proaste pe necorespun­zători. Statul se face tot mai mic, mai limitat, se tot debarasează de responsabilități pe care ar fi normal să le materializeze prin propriile instituții specializate pe domenii. Răspunderea asumată și contes­tarea transformată din drept în datorie nelipsită au devenit reguli de acțiune și înlocuitoare ale certificării. În general, asta înseamnă abandonarea obligației instituționale și lăsarea reacției la libera alegere a „beneficiarului” – în ceea ce interesează aici, a „bene­fi­ciarului” de serviciu educațional. Drept urmare – spre exemplu – nu mai sunt obligatorii diverse controale medicale aplicate școlarilor, ca și intervenții la nivelul colectivităților de elevi, la nevoie. În aceste condiții, starea cabinetelor școlare (practic, dispariția lor) nu este surprinzătoare. Din aceeași categorie a derobării face parte și grija autorităților mari și mici din unități și instituții ale Educației de a stabili dacă un accident, când e să fie, s-a petrecut „în spațiul de învățământ”, „în timpul programului elevului” sau în afara acestora – situație în care „școala e absolvită de răspundere”, conform unei interpretări convenabile.
Școala în general este îndrumată către opțiune și răspundere asumate din afară – din afara clădirii, a deciziilor, a autorității intelec­tual-profesionale și a celei administrative. În general, instituțiile res­pon­sabile cu educarea, formarea, ocrotirea tinerilor sun „ajutate” să-și diminueze obligațiile față de contribuabili prin diverse insistențe privind reducerea dreptului lor de intervenție, odată cu „contractarea de servicii”, cu transferul acțiunii către „organisme independente” etc. Publicul este învățat că așa trebuie să fie, primind la rândul lui un „ajutor” – acela pentru a deveni con­vins că instituțiile sunt expresia unui „sistem anchi­lozat”, cu forma­lități multe și termene lungi, așa că în locul lor se cer instituite opți­unea și voința proprie.
Florin ANTONESCU