Foarte mulți copii de la noi au unul dintre părinți sau ambii plecați la muncă în alte țări. Poate sunt zeci de mii, poate sute de mii. Se spune că evidența este greu de ținut din cauză că obligațiile de raportare de către părinți a plecărilor și de înregistrare de către autorități a situațiilor nu sunt ferme, aceasta însemnând că nu există formalități cât mai greu de eludat și pedepse pentru abatere. Se poate să fie (și) așa, dar nici pe departe numai așa. O cauză decisivă a fenomenului copiilor cu unul dintre părinți departe sau lăsați singuri de tot acasă este considerarea drept firească a plecării celor mari și responsabili de creșterea celor mici. În general, a pleca „la muncă” în altă țară a fost încurajat, promovat, facilitat ca să fie ceva la-nde­mână și mai ales la nivelul cel mai de jos al înțele­gerii și al accesibilității. Ba pe câte undeva ni s-a și atras atenția că „a pleca la muncă în străi­nătate” este impropriu spus și, evident, să nu mai zicem așa, pen­tru că educația se face astăzi în ideea de a nu mai considera străin niciun loc de pe Pământ. Cu alte cuvinte, copii, părinți și oameni din jurul lor îndreptățiți să le dea un sfat (mai ales oameni din școli) au fost „educați” să considere în primul rând că necesitatea unui câștig bun în bani nu are cum să fie altfel decât prioritară și în al doilea rând, că un asemenea câștig este absolut normal să fie căutat în afara țării. Deschiderea capului, în sensul învăță­turii venite de la un meseriaș al educației (eventual cu un ascendent intelectual, poate și de vârstă), în legătură cu implicații, consecințe, alternative privind munca departe de casă ar fi trebuit sau ar trebui măcar acum să facă parte dintr-o atât de necesară școală a părinților. S-a descoperit repede și profitabil că „părinții plecați la muncă” este o temă cu trecere: se pot organiza dezbateri, se găsește „material” pentru referate, se pot atrage televiziuni, se poate emite morală de tip actual, din aceea apa­rent opțională. Obiectivul cvasitotalității unor ase­menea demersuri l-a reprezentat conștientizarea autorităților asupra necesității de a-i recenza pe pă­rinții plecați și pe copiii rămași, precum și de a-i lua în grijă pe acești copii. S-a adăugat preocuparea de a le atrage atenția părinților (tot conștientizare i se zice) să nu plece fără să desemneze pe cineva care să se ocupe de copii, precum și „să țină legătura”. Și evidența, și grija, și legătura sunt absolut necesare, iar banii și munca investite în proiecte pentru așa ceva nu sunt degeaba. În același timp, extrem de rar (nu cred că în mai mult de una-două împre­jurări) am întâlnit un proiect, un demers care să aibă între obiective educarea, cu ocazia revenirilor periodice acasă (în concedii, de sărbători), a unor părinți plecați nu numai cum să se poarte cu copiii cât stau acasă și cum să-și rezolve birocratic-afectiv plecarea, ci și cum să facă să-și găsească până la urmă de lucru aici, unora chiar dându-li-se ajutor să se angajeze. Și aceasta poate fi socotită din plin o școală pentru părinți. În general, deocamdată nu acționează o educare a părinților cu scopul de a li se explica, iar ei de a conștientiza că locul lor este lângă copii, iar spațiul cel mai bun pentru creștere este cel de acasă, măcar pentru motivul că este la-ndemână, cu oameni, lucruri, drumuri și limbă de comunicare cunoscute bine.
Pe aceeași linie a educării pentru apropierea fizică de copii ca stare normală, curentă și necesară se dovedește extrem de actuală o școală pentru altă categorie de părinți, care își îndeplinesc fireștile îndatoriri tot ca și cum ar fi la ID, chiar dacă ei trăiesc și muncesc în țară și formal (ca formă de ma­ni­festare a familiei) sunt acasă, împreună cu copiii. Ilustrativ pentru această categorie este dialogul tocmai prins din zbor pe o alee de hipermarket. „Hai mă, că mă grăbesc…”, zice mama tânără, cu un pic de precipitare și de necaz, către băiatul cam de vârsta clasei a doua, rămas doi pași în urmă, interesat să treacă-n revistă ceva produse. „Da’ unde te grăbești?”, îi întoarce el vorba, cu un fel de năduf, abandonându-și curiozitatea față de rafturi. „Acasă, că ți-am zis că trebuie să plec!” E scena tipică pentru relaționarea de azi între părinți și copii: consumată pe fugă la propriu, cu frânturi de vorbe aruncate cu plictiseala și cu veșnica ofuscare a omului care-și lasă treaba mereu la jumătate, făcând totul numai de gura celuilalt, ca un hatâr, ca o fatalitate supărătoare, însă nu cine știe ce. De știut în plus că ora scenei este una de seară, când s-ar zice că părinții ar trebui să se grăbească eventual să se adune-n casă pentru a fi cu copiii, nu ca să aibă de unde să plece la o altă treabă. Sunt acei părinți școlarizați, educați, învățați, crescuți în anii post­decem­briști, ai căror părinți dădeau în anii ’90 de mirajul lumii noi, libere și deschise, cu acces nelimitat la lumea largă: liber la drumuri (pașa­port), la produse (mai ales îmbrăcăminte, mașini și electrocasnice), la bani (valută nu pe ascuns), la școlarizare (locuri multe în facultăți și licee teore­tice la discreție), la locuri de muncă (în București și în celelalte orașe mari), la relații (inclusiv extra­conjugale). Cei crescuți și educați în vremea cu des­chi­deri de acest fel au ajuns acum să aibă propriii copii aflați la vârsta școlarității și a educării. Sursele mirajului s-au mai schimbat, deschiderile au alte mize. Mai ales pentru părinții proveniți din părinții primilor ani postdecembriști (ai primului deceniu de atunci) este nevoie astăzi de o școală a părinților.
Florin ANTONESCU