Într-o proiecție optimistă, învățământul românesc va atinge cândva nivelul de dezvoltare și de performanță pe care îl arată astăzi sistemele de educație din țările dezvoltate. Important este să ne înscriem într-un orizont de așteptare rezonabil, să nu împingem lucrurile spre calendele grecești, fiindcă inevitabil vom cădea în defetism, ne vom pierde încrederea în posibilitățile de a atinge țintele propuse. Temeiul pașilor înainte poate fi garantat doar prin satisfacerea câtorva condiții sine qua non: 1. Finanțarea adecvată a învățământului prin alocarea obligatorie și necondiționată a celor 6 la sută din PIB; 2. Limpezirea și flexibilizarea sistemului legislativ aferent educației și a celor conexe, pentru ca întreaga activitate să se înscrie în spațiul transparenței și legalității; 3. Finalizarea curriculumului național, de la palierul preprimar până la cel universitar și doctoral, în așa fel încât să dispară incongruențele, sincopele, discontinuitățile dintre un ciclu și următorul, iar atributele esențiale să fie coerența, competența, moralitatea, motivația, responsabilitatea; 4. Corelarea învățământului cu practica socială, cu viața, cu nomenclatorul național al profesiilor și meseriilor; 5. Subsumarea tuturor componentelor educației unui ideal educațional structurat pe termen lung, subsumat și acesta unui proiect de țară asumat de întreaga societate.
Studiile și analizele preliminare trebuie să stabilească precis care va fi dinamica demografică a României în viitorii ani pentru că după aproape trei decenii de la Revoluție încă nu știm exact câți români trăiesc între hotarele naționale și câți în afara granițelor. S-ar cuveni să cunoaștem deopotrivă profilul tânărului român educat al mileniului al treilea: competent lingvistic, în română și în alte două limbi moderne de circulație, competent digital, cu un anumit orizont de cultură generală, motivat pentru studiu, pentru perfecționare și progres intelectual și cu un grad adecvat de responsabilitate civică. Prea mulți adolescenți sunt astăzi buimaci și apatici și nu și-au stabilit ținte precise în privința facultății de urmat, a profesiei și a carierei. Mulți trăiesc doar clipa, un prezent încețoșat, cantonați în distracții facile, în inițiative sterile și factice, preocupați doar să „ucidă“ timpul cu fleacuri ori în permanentă căutare de senzații tari: droguri, alcool ori curse de automobile. Altfel spus, teribilism, impostură, „fițe“ la modă.
Cele cinci ținte enunțate mai sus nu aparțin orizontului utopic, sunt posibile într-o Românie a normalității, a decenței și responsabilității politice. Întrunește țara noastră acum aceste condiții-cheie? Nicidecum. Dar le poate satisface în viitor. Nu dorim să facem considerații de ordin politico-social și comportamental-atitudinal. „Trompetele“ clasei politice ni le aduc în ritm cotidian în mass-media. Educația politică a românului simplu are o singură sursă: televizorul. Toate învățăturile, toate „adevărurile“, toate conflictele, toate „războaiele“ sunt filtrate prin televizor, acest instrument magic de informare și concomitent de manipulare. Suntem prizonierii lui, cei mai mulți dintre noi, și deocamdată nu este nimic de făcut.
În chip curios, o formulă arhicunoscută din vechime este folosită și astăzi de exponenții generațiilor tomnatice: Așa te-a învățat/te învață la școală? Enunțul conține un reproș clasic adresat copiilor obraznici, cu limbaj buruienos și cu un comportament recalcitrant. Este o fixație dogmatică în esență, dar aproape că nu observăm acest detaliu, fiind atenți doar la sensul major al mesajului. Evident că școala nu-l învață pe copil nimic rău, însă suntem tentați să punem în spinarea școlii mai mult decât poate duce. În realitate, educația generațiilor juvenile este rezultanta unui complex de factori de ordin familial și social. Școala are prerogativele ei foarte exacte. Dar familia, strada, anturajul? Iau un exemplu la îndemână: o adolescentă de 17 ani din județul Vaslui a dispărut de acasă. Organele abilitate sunt în alertă. Telefonul mobil al fetei a fost localizat de specialiști într-un cartier al orașului Huși. Apropiații acesteia aduc reproșuri anturajului ei din spațiul on-line care ar fi determinat fuga intempestivă. Așadar, atenție la rețelele de socializare, pe care școala nu are cum să le controleze ori să le interzică. Infracțiunile informatice, în toată diversitatea lor adesea perversă, intră sub incidența activității DIICOT, adică a unei structuri specializate și profesioniste. Atribuțiile școlii sunt altele și se înscriu într-o arie a normalității, nu în zona provocărilor extreme.
Dar familia? S-au scris biblioteci despre relația istorică școală-familie, s-au fixat de mult timp strategiile comune de colaborare, numai că viața este dinamică și adesea imprevizibilă, iar familia în 2018 nu mai este similară cu cea de acum 30-40 de ani. Explozia informațională, deplasarea liberă a cetățenilor români în timp și spațiu, comunicarea rapidă cu orice punct de pe glob, emanciparea, plusul de cunoaștere, modelul occidental au transformat familia într-o entitate pretențioasă, exigentă, severă în judecăți și atitudini, imposibil de îmbrobodit cu sloganuri pedagogice răsuflate, cu sfaturi anacronice, cu sfătoșenii didacticiste. Părinții știu ce vor, au cerințe moderne, compatibile cu veacul, au aspirații precise în raport cu odraslele lor și nu pot fi duși de nas. Școala este chemată să se adapteze din mers la spiritul veacului, să-și apropie părinții nu prin conferințe edulcorate și consiliere formală, ci prin cooperare interactivă, participare directă la deciziile ce privesc elevii, totul pe un fond de respect și încredere.
Dar strada? Și strada este un factor de educație/non-educație/antieducație. Strada înseamnă un topos nebulos și fluid, un loc greu de controlat și de măsurat ca impact psihologic asupra minorilor, o zonă a tuturor posibilităților benefice/malefice, un teritoriu al libertății fără cenzură imediată. La scară, lângă bloc, pe trotuar, pe carosabil, în unghere mai dosnice, copiii și adolescenții fac multe: se joacă, țipă, se bat, se ceartă, se îmbrățișează și se sărută, încearcă senzații tari (tutun, alcool, droguri), unii se dedau la furtișaguri, fac schimburi de obiecte, exersează limbajul de argou, se urcă în copaci, organizează mici spectacole muzicale, bat mingea, joacă volei/handbal/baschet, vântură rachetele la badminton, paletele la tenis de masă (de beton) ș.a. Primele lecții adevărate ale școlii vieții încep aici. Unii minori ies întăriți, alții vulnerabili. Cʼest la vie! Ce poate face școala în vacanțe? Prea puțin! Strada rămâne suverană.
Antiteze? Cu duiumul! Școala de oraș – școala de la sat; dascălii din urban – dascălii din rural; părinți înstăriți – părinți săraci; mediu cultural – mediu acultural; profesori competenți – impostori cu diplome; promovabilitate înaltă la examene naționale – promovabilitate cu tendințe spre zero; motivație pentru învățătură – dezangajare intelectuală; olimpici – repetenți; satrapi la catedră – spirite comprehensive; conduită ireproșabilă – conduită deviantă; teren de sport – o curte fără gard; comunități sensibile la actul de educație – comunități apatice și indiferente ș.a.
Școala românească are astăzi de toate. Noul an de învățământ ne va aduce poate mai multe certitudini pozitive, pentru a înflori o nouă speranță în mai bine.
Teodor PRACSIU