Ioana NICOLAIE, scriitoare
Cine nu-și amintește de „Fahrenheit 451“, romanul lui Bradbury, în care încăperile aveau în loc de pereți ecrane? Plăteai din greu pentru ele, dar participai live la cele mai mari show-uri televizate. Cine n-a văzut filme SF în care viitorul înseamnă izolare voită, căci dincolo se află germenii răi, contaminarea? Cine nu s-a gândit măcar o dată că suntem ultimele generații în care școala se face cu profesori și elevi ocupând același spațiu? Iar în viitor vom avea holograme, teritorii virtuale, interacțiune nelimitată cu serverele avansate în care poți găsi orice tip de informație. Ei bine, de două luni încoace parcă nu ne mai aparținem, suntem toți într-un fel de experiment colosal care se petrece-n afara noastră. Pe de-o parte e pandemia, cu virusul care ne obligă să rămânem închiși în case, pe de altă parte e, pentru prima oară-n istorie, școală online. Acum zece ani nu s-ar fi putut, și numai fiindcă nu existau platformele de tip conferință, sau nu era răspândit internetul peste tot, sau cei mai mulți nu aveam computere și telefoane performante. Pe de-o parte trăim frica, dacă ne vom îmbolnăvi, dacă nu vom avea parte de îngrijire medicală potrivită, dacă nu vom supraviețui individual? Pe de altă parte, schizoid, ne proiectăm tot în lumea noastră obișnuită, care trebuie să meargă mai departe, copiii nu se poate să nu fie educați, examenele mai devreme sau mai târziu se vor susține, iar părinții, într-un timp mai scurt sau mai lung, vor trebui să iasă, să-și reia slujbele, să repornească economia. Taifunul microscopic este afară, pe când înăuntru, în spatele pereților, apăsăm tastatura, deschidem Zoom, inițiem ora online, elevii dau login și suntem protejați deodată în noul spațiu al învățării. Încă de la prima ședință, cum nu se poate mai provocatoare, profesorii au înțeles că trebuie schimbat complet felul de predare. Nu ca la clasă! Nu cu informație complexă, deci nu amplu, ci cât mai schematic, cât mai simplificat. Nu cu materiale video, căci acum trebuie să fii cumva magician: deși le vorbești elevilor prin ecran, scopul e să-i faci să se întoarcă spre ei, spre concret, spre ferestrele care dau afară. Nu cu prestigiul rolului social de profesor, căci acum vocea e distorsionată, modulațiile s-au dus, iar ce se vede pe ecran e numai o imagine vorbitoare. Nu cu autoritate de magistru, ci cu ezitări de învățăcel. Nu controlând în vreun fel ora, căci, dincolo de virtualul propriu, se află „căsuțele“ lor care pot fi complet sau parțial falsificate. De pildă, de unde știi că-n timp ce tu predai și elevul pare activ el nu se joacă sau nu urmărește un film? Deși relația pare mult mai apropiată, de fapt e posibil ca ea să nici nu existe. Prin urmare, ceea ce credeam a fi utopii dezirabile nu glisează oare, prin școala aceasta artificială, în distopii? Nu cumva tipul acesta de predare e viabil numai în timpuri catastrofice precum cel în care ne găsim? Ca una care-a predat lunile acestea ore online nu mă îndoiesc că viitorul ar sărăci grozav dacă ar propune o astfel de școală. Ochii te dor, mintea n-a întâlnit altă minte, ci numai o barieră, informația a fost sau nu preluată, sentimentul de camaraderie nu s-a simțit, spontaneitatea nu și-a avut locul, bucuria drumului comun care duce la o descoperire n-a existat. Învățarea este nu doar ce se predă, ci, foarte mult, și cine predă. Iar acest cine, care-i profesorul, nu acționează esențial diferit decât o făcea acum mii de ani un grec pe nume Socrate care-i provoca la dialoguri incomode pe cei care se încumetau să-i stea în preajmă.
Articolul integral poate fi citit in numarul 4-5, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.
