Școala obișnuită este școala de fiecare zi, a cărei rutină nu trebuie să neliniștească, în sensul frământării de a face cumva „ca să scăpăm odată de ea”; rutina școlii are și partea ei benefică. Aici poate să intre și obișnuința de a desfășura prin școală în mod curent câte ceva din ceea ce în prezent se face în mod excepțional, în general cu festivism și cu birocrație, ca și cu nelipsita obsesie a vizibilității.
Într-un context educațional foarte bun în ideea și în conținutul lui, în care se regăseau la un loc învățământ preuniversitar, învățământ superior, cerce­tare, societate civilă (conform șablonului larg și aproximativ), autoritate guvernamentală și instituție publică, s-a pus cu îndreptățire problema de a aduce muzeul în școală, sensul fiind generic. Dar aducerea școlii în muzeu? Sigur, vizitele „cu școala” pe la muzee, ca și intratul din curiozitate pe unde se expune câte ceva, contrar aparențelor, se practică. Tradiția veche, utilitatea, accesibilitatea le mențin în programele de activități ale unităților de învățământ. Tocmai a avut, ca întotdeauna, succes de public Noaptea Muzeelor, au fost și vor mai fi alte facilități muzeale de felul porților deschise, al ieșirilor în spații neconvenționale, al reliefării unor exponate remarcabile. Toate sunt activități extra­curriculare, „altfel”, individuale sau de grup ad-hoc sau de gașcă (arătând că vorba asta poate să însemne și ceva de bine).
Poate ar trebui găsită o formă care să aducă astfel de activități și în obișnuința școlii, respectiv să permită desfășurarea unor anumite ore obișnuite de școală în muzeu. Ar fi ca o formă de practică, din aceea pe care ne-am obișnuit să o consemnăm în partea școlii care este de „tehnologic”. Așa cum se face caz, pe bună dreptate, de nevoia orelor de practică în atelier, la agenți economici etc., de ce nu s-ar declanșa o zarvă profitabilă și în legătură cu legarea la propriu și a altor discipline școlare de practică, înțelegând prin aceasta contactul cu obiec­tul și cu profesioniști ai lucrului cu acel obiect. Altfel zis, rolul atelierului, al sediului de companie să-l aibă și muzeul, expoziția, iar agentul economic să fie muzeograful, cercetătorul stăpân intelectual și administrativ peste exponate. Așa cum practica la un agent economic nu înseamnă „vizită cu școala” prin sediul firmei, ci mers la trea­bă, țintit, cu intrare pe poartă ca orice salariat și cu încadrare în program, într-un fel similar nu ar merge să fie vizate câte o secție, câte un exponat și anumite explicații de specialitate adecvate lecției de zi? Nu s-ar putea găsi forme de organizare a ceva ore, să zicem de istorie antică, în preajma unor vitrine cu vase, monede, fragmente de unelte și ce mai scot săpăturile la lumină? Sau explicarea unor noțiuni de botanică nu s-ar face mai bine într-o grădină botanică? Unele noțiuni de biologie nu ar fi lămurite mai repede dacă orele s-ar ține în săli ale unui muzeu de științe naturale? La fel, poate ar fi nevoie de mai puțină teorie, de un efort expli­cativ mai mic al profesorilor dacă lecții de lite­ratură română legate de dramaturgie ar avea o par­te de aprofundare care să se desfășoare în sala de teatru. În mod specific, educația plastică, edu­cația muzicală ar putea fi mai plăcute dacă s-ar desfășura și altfel decât stând în bancă.
Nu este mai puțin adevărat că orele desfășurate astfel ar ridica o serie de inconveniente. Unul ar fi legat de timp, măsurat din perspectiva orarului zilnic, al drumurilor etc. Nu ar fi însă vorba despre desfășurarea astfel a tuturor orelor zi de zi. S-ar putea recurge la o așezare compactă a programului de ore cu derulare în afara școlii, asemenea perioadelor de practică. De asemenea, prin mici mutații de moment, s-ar putea obține la nevoie plasarea unor astfel de ore la sfârșitul zilei de școală. Chiar două-trei ore de la aceeași disciplină s-ar putea aduna la un moment dat, cu degrevarea orarului din alte zile, în favoarea altor ore, de la alte discipline, care astfel nu ar avea de suferit. În general, existând astfel de ore cu pronunțat carac­ter aplicativ, materia de peste an s-ar simplifica prin eliberare de o parte din teorie. Ca urmare, numă­rul de ore nu ar avea cum să crească.
O perioadă bună pentru partea de ore desfă­șurate în alte condiții decât cele oferite de clasă, computere și bănci ar putea-o reprezenta timpul premergător vacanțelor, îndeosebi celei de vară. Perioada de „școală altfel” ar deveni chiar o formă de a face școală într-un alt mod decât cel clasic. De fapt, abia cu o astfel de orientare săptămâna (cât durează acum) în discuție și-ar atin­ge scopul și esența definiției. Altfel, deocamdată, programul Școala Altfel, deși util și apreciat, nu este decât o perioadă densă de activități extracurriculare.
O problemă ridicată de drumuri și de acces în alte instituții decât cea școlară de fiecare zi ar fi aceea a costurilor. Și banii, ca și timpul, s-ar putea economisi pe seama altor cheltuieli, la care sunt supuși în prezent părinții. Cu lecții aplicate și prin participare cu propriile simțuri și reacții, elevii poate ar fi scutiți de acele inutile și mincinoase acumulări de xeroxuri, poze, CD-uri, informații copiate de pe internet, numite „portofolii”, „pro­iecte” etc., a căror realizare costă. S-ar subția poate și manualele. S-ar diminua și acele softuri arătând a simple desene animate sau ecranizări de lecții. Devenind frecvente în muzee și în alte spații, astfel de prezențe ar permite reduceri de tarif. Ba, pentru că nu ar fi vizite clasice, ci activități restrânse ca timp și spațiu (activități profesionale, în fond), poate nu ar costa nimic.
 
Florin ANTONESCU