Şcoala nu e, totuşi, un mall

Tocmai încheiata săptămână de „Şcoală Altfel” – venită după o fremătătoare dezbatere pentru alcătuirea unui plan-cadru de asemenea „altfel”, deschizător spre programe şi manuale cum altfel decât „altfel” – îndeamnă la mai multe reflecţii şi asocieri despre şcoală în general, măcar pentru că şcoala nu ţine nici pe departe doar acele câteva zile cât e prestabilit să fie „altfel” („săptămâna” atât înseamnă – cinci zile) şi nici nu se limitează la rubricile unui tabel, ale unui plan, cu arii curriculare, discipline şi vreo două cifre, în general repetate, ilustrând repartizarea şi opţiunea (1-2, 0-2 etc.).
Toate aceste căutări de ieşire din rutină şi de intrare în altceva decât înseamnă şi oferă şcoala de felul ei am înţeles că au drept obiectiv crearea unei stări de bună dispoziţie a elevului, condiţie a venirii lui la ore zi de zi, pe deasupra, cu bucurie, fericit de-a dreptul. Gândul merge spre Epoca Marilor Clasici, spre tânărul Goe, căruia mam’ mare, mamiţica şi tanti Miţa îi oferă distracţie la Bucureşti „ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta”. În zilele noastre, cei care abandonează şcoala am aflat că o fac pentru că sunt plictisiţi de ea, nu merg cu plăcere etc., aşa că scopul programei, al manualelor şi al meseriei cadrelor didactice am înţeles că trebuie să-l reprezinte destinderea, veselia date de lecţii, testări, poate şi de note, indiferent care ar fi ele. Până de curând, ştiam că dimpotrivă, elevii foarte buni, care au luat-o înainte cu învăţătura şi se situează peste nivelul colegilor, sunt cei care se plictisesc în clasă, constată că pierd timpul şi îşi găsesc altceva de făcut, după cum îşi amintesc peste ani unii dintre ei. Mai ştiam că la ore elevul vine ca să înveţe, să afle ceva care să-i rămână de folos pentru mai târziu şi că, oricât de atractiv, nu manualul constituie lectura lui de bază, cea preferată şi (Doamne fereşte!) unica. De plăcere, de drag şi cu bucurie, elevul constatasem (inclusiv pe propria persoană) că vine la şcoală pentru alte motive decât orele de fiecare zi. De la o vreme (pentru că – nu-i aşa? – „toate trebuiau să poarte un nume”, adică să fie catalogate, înregimentate, standardizate) acestor alte motive li se spune activităţi extracurriculare, nonformale, poate şi altfel. Adică sunt conduse precis (conştient sau numai diletant) spre a deveni la fel de „nesuferite” ca disciplinele rutiniere din orar.
În acelaşi timp, observăm tot mai mult că „altfel” de şcoală tinde să fie asimilată cu „altceva” în loc de şcoală şi „altundeva” decât în şcoală. Sincer vorbind, la iniţierea programului crezusem că măcar în cele câteva zile prestabilite prin „structura anului şcolar” (vorba lui Arghezi, „ca foile-ntocmite pe muchi, de călindar,/ La fel de o potrivă, pe colţuri şi-n chenar”) chiar se va face şcoală în alt fel, adică ceva lecţii vor fi predate altfel decât „în carte”, comunicarea profesor-elev pornind de la pretextul oferit de lecţii va decurge altfel, clasa va arăta altfel. Sigur, mulţi profesori şi învăţători, cu elevii lor, nu aveau nevoie să se decreteze un număr de zile şi un timp anume când au voie să iasă din stereotip. Oricum, ei făceau „educaţie pentru…” şi acţionau „opţional”, „interdisciplinar”, „transdisciplinar” şi până să însemne acestea scop în sine. Numai că totul rămânea raportat la şcoală, ca instituţie, funcţie, sursă de educaţie şi de învăţătură. Influenţe, presiuni şi altele de felul acesta erau filtrate, inclusiv respinse de şcoală.
Şcoala totuşi înseamnă activitate profesională şi ştiinţă asimilată, nu elan civic şi experiment. Cunoştinţele etalate şi datul cu părerea nu sunt de confundat între ele în şcoală, cu toate că, una-două, cerinţa „exprimă-ţi opinia” se repetă, în chip de dovadă a cultivării creativităţii. În acelaşi timp, motivaţia oricât de puternică, dorinţa personală şi convingerea că „se poate” şi că „trebuie să” nu sunt suficiente, ba pot fi deturnante de la parcurgerea unui drum serios pe treptele şcolarizării.
În general, şcoala cu aspect şi cu funcţii atribuite de mall educaţional nu are cum să fie utilă decât eventual în ordinea divertismentului. Or, la noi se vede că este vremea culturii, a educaţiei de mall. Teatrul Naţional, Sala Palatului le imaginăm actualizate „vizionar” şi „funcţional” sub formă de mall-uri culturale, desigur, gândite să devină eficiente. Biblioteca Naţională nu numai că o numim tot mall cultural, ci o şi folosim ca atare, pe deasupra supărându-ne uneori că degeaba există, dacă nu e-n stare să împrumute o carte acasă. Pare să fi venit şi vremea şcolii pentru asemenea abordare, adică şcoala să-şi reconsidere rostul, aspectul şi relaţionările interne într-un mod zis degajat, în care aberaţia să devină sinonimă cu originalitatea. Pe un asemenea drum, s-ar putea ca şcoala să se îndrepte către perspectiva unui spaţiu în care să se întâmple multe şi diverse, în general accesibile şi superlative (rezultate, puncte, proiecte, parteneriate, diplome), haioase, libere în gesturi şi în exprimare. De observat, nu s-ar observa că toate de felul acesta sunt lipsite de substanţă şi vor rămâne fără nicio utilitate pentru cei trecuţi prin şcoală.
Florin ANTONESCU