A vorbi astăzi despre cultură și, implicit, despre școală ca parte componentă a acesteia este ca și cum am arunca acul în carul cu fân, pentru că actul cultural, mă refer la toate formele de cultură, este aproape sufocat de „cultura politică“, de cea „economică“ și de ce nu, și de cea „socială“. După cum bine se știe, presupun, cultură provine de la cuvântul latin colere, ce se traduce prin „a cultiva“/„a onora“, și se referă în general la o activitate umană. UNESCO însă consideră cultura ca „o serie de caracteristici distincte a unei societăți sau grupă socială în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali“. Cultura înseamnă, conform definiției dată de DEX, „totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru co­municarea acestor valori“. Specialiștii au stabilit că transmiterea culturii reprezintă o moștenire care se transmite cu ajutorul codurilor de comunicație specifice, cum ar fi gesturile sau cuvintele, scrisul și artele, apoi, în epocile moderne, prin presă, radio, televiziune, adică mass-media, iar mai nou media interactivă și telefonul. Dar ca să vorbim de cultură, de creație, de transmiterea ei, e nevoie de educație, de o școală care să îndrume generațiile viitoare. Aș vrea să pornesc demersul meu de la un celebru vers eminescian: „Ai noștri tineri la Paris învață…“, care, la vre­mea respectivă, era un reproș adus tinerilor trimiși la studii, cu precădere la Paris, pentru a aduce lumina învățăturii în Țările Române. Cu cravată sau fără nod la cravată, cei mai mulți s-au întors, chiar dacă genialul poet îi critica afirmând: „Ce au uitat pân’ și a noastră limbă,/ Pretind a fi pe cerul țării: stele“. Sigur, acum nu mai e necesar ca tinerii noștri să meargă la Paris, pentru că limba română e schingiuită în fel și chip aici, acasă, fiindcă ies din școală, nu generalizez, firește, atât de senini, că ultima lor grijă ar fi biata limbă maternă. Dar nu despre această categorie aș vrea să scriu, ci despre cei eminenți care au fost admiși la universități din Occident, chiar înainte de a susține Bacalaureatul, absolvenții cu nota 10, șefii de promoții ai liceelor românești. Învățământul românesc universitar ar fi avut de câștigat cu acești copii excepționali, viitori specialiști de succes, poate, în domeniile alese. Ce oferă universitățile din Ro­mânia, ce șanse ar avea acești tineri după terminarea studiilor, cum ar funcționa meritrocrația, cel puțin în cazul lor? Tinerii care studiază în străinătate nu cred că vor mai dori să bată la porțile afirmării profesionale în țara mamă, pentru că ea, țara, nu e pregătită să primească specialiști, iar cei mai buni se adaugă acelora care sunt deja cetățeni sau rezidenți ai altor țări europene, oricare ar fi ele. După trei decenii și ceva poate că ar fi momentul ca acest exod să înceteze, iar învățământul superior să poată, printr-un program coerent, printr-o colaborare cu marile sau mai micile instituții, să creeze acea legătură ca viitorul specialist să vadă „luminița de la capătul tunelului“, ca să amintim celebra sintagmă atât de des folosită în existența noastră democratică, în libertatea noastră extrem de originală. Trebuie să vă reamintesc că „fără o școală, nu te poți aștepta la părinți buni și la fii buni, deci nu te poți aștepta la un stat bine organizat, bine guvernat și bine conservat“ (Ion Heliade Rădulescu, scriitor, filolog, politician, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă, fiind apreciat și ca un precursor al poeziei moderne).

Revenind la învățământul gimnazial și liceal, remarcăm că școlarii (generic spus!) începând de la vârsta de 12-13 ani au în „portofoliu“ substanțe interzise, de­­venind consumatori din curiozitate la în­ceput, apoi mulți dintre ei consumatori și dependenți de droguri. Stau și mă întreb cum este posibil ca nici părinții, nici profesorii să nu remarce atitudinea nefirească a tinerilor consumatori? Părinții acestora, unii născuți înainte de 1989, ceilalți după 1990, au considerat oare că libertatea este mai presus de educație, este mai presus de misiunea sacră de a fi părinte, de a și-o asuma? Nu este de ajuns să dai bolizi pe mâna copiilor, să le dai bani în schimbul prezenței și autorității părintești, pentru că orice copil are nevoie de supravegherea și de atenția părinților. Și de exemplul lor, bineînțeles! Aceeași în­­trebare o adresez și dascălilor care predau și ascultă (mă întreb ce ascultă de la un copil aflat sub influența drogurilor, indiferent din ce categorie fac parte aceste substanțe?), adică își exercită nobila me­serie de pregătire a generațiilor viitoare. Mă întreb dacă legile sunt prea permisive, dacă atribuțiile profesorului sunt limitate în numele democrației și al libertății, sau profesorii se consideră discriminați în ra­­port cu alte categorii profesionale? Și re­­amintesc doar revolta profesorilor din acest an, aflând pe surse, se înțelege, că odată sau înainte de începerea noului an școlar vor începe alte proteste. De acord, dar ca să ceri trebuie să și oferi, iar în ca­­zul acesta, înseamnă să oferi învățătură, înseamnă să scoți de pe băncile școlii cât mai mulți elevi pregătiți pentru a fi adulți de succes sau, măcar, oameni care să se integreze în so­­cietate, să respecte și să fie respectabili. Poate că nu este lipsit de in­teres să reamintim câteva dintre articolele privitoare la obligațiile profesorului, dar și ale elevului, cuprinse în Regulamen­tul de ordine și disciplină pentru pentru licee și gimnazii (1866):

„Art. 17. Spre a da probă de o cultură mai distinsă, școlarii vor veni la școală totdeauna curați, spălați, pieptănați […].

Art. 20. Pentru fiecare oră sau lecțiune școlarii își vor aduce totdeauna cărțile, caietele, hârtia și celelalte necesare pentru învățătură, acestea le vor păstra totdeauna curate, nerupte, nemânjite și în bună stare. Alte cărți netrebuincioase pentru lecțiunile clasei, nu numai că nu vor fi tolerate, ci și confiscate. În timpul lecțiilor, școlarii vor păzi cea mai adâncă tăcere și liniște și vor fi cu cea mai mare atențiune la explicațiile sau în­­trebările profesorului. Zgomotul, șoptirea sau orice altă dezordine sunt sever oprite. […]

Art. 47. Cea mai gravă culpă a școlarilor se consideră nesupunerea ce ar cuteza să arate profesorilor […].

Art. 50. Este strict interzis școlarilor de a scrie sau a desena pe pereții, ușile sau ferestrele și mobilele școlii […]. Contravenitorii sunt supuși la plata reparației și după împrejurări și la altă pedeapsă. În cazul în care nu se va putea descoperi cul­pabilul stricător, toată clasa va fi solidară.

Art. 51. Nu este permis școlarilor a pur­ta haine extravagante. […]

Art. 56. Nu este permis școlarilor a vi­zita baluri publice, cafenele, taverne […], nici chiar cu părinții lor; promenadele și grădinile publice le vor putea vizita însoțiți de părinți […].

Art. 57. Jocuri de cărți, biliard sau ori­ce alt joc de hazard, care răpesc timpul și banii este strict oprit.

Art. 59. Fumatul este strict oprit atât în locuri publice, cât și acasă și cu atât mai mult împrejurul și înăuntrul școlii. […]

Art. 115. În toate orașele unde vor fi două sau mai multe licee, ori gimnazii și licee, se va ține la sfârșitul fiecărui an școlar, îndată după distribuirea premiilor, un concurs între școlarii premiați ai acelor gimnazii și licee ale orașului. […]“

Sigur, veți putea spune că aceste articole fac parte din garderoba istoriei, că lumea a evoluat, că astăzi învățământul este modern, este adaptat altor viziuni, altor principii. Da, de acord, dar înlocuind sau chiar adăugând ici și colo niște cuvinte (de ex., alături de este interzis a fuma, putem adăuga că este interzis a se consuma droguri, pentru corecta funcționare a orelor de curs), devin de strictă actualitate. Chiar dacă vorbim despre în­vățământul din secolul XXI – element fundamental al susținerii culturii, al identității noastre – nu putem să nu facem recurs la istorie, la fundamentul culturii naționale, nu putem să nu amintim nu­mele unor personalități care și-au marcat veacul prin acțiunile lor în domeniile culturii și evident al învățământului. Titu Maiorescu, academician, avocat, critic li­terar, eseist, estet, filosof, pedagog, politician, scriitor, cel de-al 23-lea prim-ministru al României, ministru de Interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX, afirma referindu-se la învățământ: „Scopul educației este nimicirea mărginirii egoiste a individului și supunerea lui la rațiunea lucrurilor“. Tocmai aceasta este menirea școlii, să educe tâ­nărul pentru a înțelege importanța învățământului, a se înțelege pe sine și pe cei din jur. Continui cu un alt exemplu, cu o altă cugetare, semnată de Mihail Kogălniceanu, avocat, istoric, publicist, cel de-al treilea prim-ministru al României după Unirea Principatelor Române de la 1859, redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al „Academiei Mihăilene“, unul dintre cei mai influenți intelectuali ai ge­nerației sale: „Dacă țara […] trebuie să aibă un loc în concertul Europei […] apoi nu va putea ajunge prin industrie, nici prin comerț, decât numai prin învățământ“. Cred că o astfel de gândire constructivă ar trebui să funcționeze și azi, dacă ne dorim cu adevărat să avem un cuvânt de spus în „concertul Europei“, așa cum îndemna profesorul Mihail Ko­gălniceanu.

Dar pentru că am început acest articol cu un citat din poezia eminesciană, am ales pentru final o cugetare, un în­demn mereu actual al poetului național: „Citește. Numai citind mereu creierul tău va deveni un laborator nesfârșit de idei și imagini“.

Pușa Roth – scriitor, membru al USR, jurnalist, membru al UZPR, redactor șef-adjunct al revistei culturale Leviathan, director al Editurii Leviathan

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 44-45