Ca în fiecare an, pe 12 decembrie, la Colegiul Naţional Spiru Haret din Bucureşti, cu ocazia sărbătoririi Sf. Spiridon, se organizează Ziua Absolventului. La eveniment participă absolvenţi ai liceului, prieteni spirişti, iar elevii, alături de profesorii lor, au ocazia de a se manifesta în diferite activităţi educative.
În astfel de zile festive, apare oportunitatea de a reflecta asupra valorilor recunoscute în societatea postmodernă, despre limitările aduse prin prejudecăţile implicite şi explicite, care se activează în diferite contexte, dar şi în general. Câteva teme de interes comun, care deschid spre constituirea unor repere de construcţie identitară instituţională, au condus la următoarea întrebare‑cheie: este oare şcoala noastră veche şi renumită o şcoală europeană? Da, ar fi un răspuns încurajator, în măsura în care este o instituţie educativă performantă, elevii se disting prin rezultate bune la olimpiade şi în examenele naţionale, se implică, având participări semnificative, în activităţi extra‑curriculare diverse, sunt deschişi către voluntariat. Dar oare este de ajuns?
Cum se poate califica o şcoală drept una de notorietate europeană?
Ştim că, încă din anul 2004, a fost lansată competiţia „Şcoala europeană“, context stimulativ în care diversele unităţi de învăţământ sunt invitate să participe, pentru a dobândi un plus de prestigiu şi recunoaştere în cadrul comunităţilor educaţionale. Competiţia continuă şi în acest an, ea fiind adresată unităţilor de învăţământ preuniversitar care au derulat proiecte din cadrul programelor europene din domeniul educaţiei şi formării profesionale (Socrates, Erasmus, Life Long Learning). Scopul urmărit este încurajarea schimbului de bune practici şi metode inovative de abordare a provocărilor comune, în sprijinul formării competenţelor de bază, al eliminării inegalităţilor sociale, precum şi pentru prevenirea abandonului şcolar timpuriu
(edu.ro). În acest cadru, un accent deosebit se pune pe promovarea unui management instituţional la nivelul şcolilor care să permită dezvoltarea dimensiunii europene a educaţiei.
Chiar şi la nivelul vieţii cotidiene, unele aspecte trimit la fondul lucrurilor, altele ţin de formă. Cele care sunt menite să consacre o formă anumită vin în corelaţie cu pronunţarea unor instanţe, cu evaluările făcute din partea unor experţi acreditaţi, care au competenţa de a oferi calificative, iar altele sunt intrinseci, efective, ca parte din faptele de fiecare zi.
Aşa se poate accepta că a promova o educaţie în spiritul valorilor europene constituie o condiţie subînţeleasă pentru orice şcoală care se doreşte a avea deschidere culturală europeană. Simplificând lucrurile, a fi intolerant este tot una cu a nu te comporta european; intoleranţa ţine de epocile istorice trecute, de practicile explicit discriminatorii, dar este de neconceput într‑o Europă democratică, în care respectul faţă de drepturile omului este o condiţie a progresului unanim acceptată.
Întrebaţi fiind cum îşi explică legătura între a fi tolerant şi a fi european, mulţi dintre elevi consideră că nu poţi să te consideri euro­pean dacă eşti intolerant. Putem, cel mult, să vorbim despre intoleranţă faţă de violenţă ori în raport cu absenteismul; este rezonabil să nu acceptăm minciuna, nerespectarea promisiunilor făcute, frauda. Intoleranţa e, desigur, un termen cu încărcătură negativă.
Dar dacă despre intoleranţă pare clar cum stau (sau cum ar trebui să stea) lucrurile, mult mai complexă este înţelegerea modului pozitiv în care se manifestă toleranţa.
De pildă, discuţii aprinse au fost purtate începând chiar în jurul semnificaţiei conceptului toleranţă: dacă etimologia este sau nu relevantă în zilele noastre, adică (lat. tolerare) a tolera cu înţelesul de a suporta este sensul pe care ar trebui să îl avem în vedere.
Dacă prin toleranţă se înţelege a fi îngăduitor, indulgent, oare nu se subînţelege o atitudine de superioritate instituită între cel care tolerează şi cel care este tolerat? Dar a tolera în sensul acceptării unei mici abateri de la ceea ce ar trebui să fie, dar care nu perturbă în mod semnificativ bunul mers al lucrurilor?
Semnificaţia asupra căreia se poate cădea cu uşurinţă de acord este aceea referitoare la a tolera în sensul de a fi deschis spre a‑i recunoaşte celuilalt dreptul de a fi diferit, de a gândi şi de a exprima opinii diferite, desigur, în măsura în care toate acestea nu produc vreun prejudiciu altor oameni.
În Sala Noica, de alături, tocmai se lansa volumul apărut la Editura Corint: Povestea generaţiei noastre. De la monarhie la democraţie. Liceul Spiru Haret, de Matei Cazacu, Ioana Creţoiu, Ladislau Hajos, cu o prefaţă de Andrei Pleşu. În perspectiva acestuia, „Liceul nu este doar locul primei instrucţii, al buchiselii disciplinate. Este, inevitabil, şi un loc al memoriei: cu toţii ne amintim şi – la vârsta nostalgiilor pre‑senile – povestim celor mai tineri isprăvi de pe vremea când eram elevi: şotii spectaculoase, complicităţi camaradereşti, idile timide, dascăli aprigi sau caricaturali, vise adolescentine, escapade, măscări, vitejii, totul într‑un sos de duioşie previzibilă, pe laitmotivul «A fost odată…». Când însă amintirile cristalizează într‑o reţea stabilă, mereu actuală, când ele ies din sfera episodicului mai mult sau mai puţin întâmplător, spaţiul care le întreţine nu mai este un simplu loc al memoriei, ci devine un loc al destinului. Adică al unor evenimente resimţite ca repere formative, al unor întâlniri decisive, modelatoare, al unor «coincidenţe» existenţiale, care fac parte nu dintr‑un album cu file îngălbenite, ci din structura biografiei noastre, din croiala ei netrecătoare. Nu orice loc al memoriei, nu orice spaţiu al întâlnirilor constituie un potenţial loc al destinului. E nevoie de o conştiinţă comunitară a apartenenţei la acelaşi «design» istoric, de persistenţă în timp a experienţelor de viaţă traversate împreună, pe scurt, de un interes viu şi solidar pentru evenimente trecute“.
Cu astfel de ocazii aniversare reflectăm asupra destinului personal, dar şi al şcolii noastre, pe care ne‑o dorim recunoscută ca fiind euro­peană în sensul profund al stărilor de fapt.
 
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti