A căzut o bucată de tencuială din plafonul unei clase, vreo trei elevi au fost atinşi, au ajuns la medic. S-a produs agitaţie, s-a întins zarvă, s-a anchetat. A fost absolut normal să se întâmple aşa, pentru că s-a petrecut un accident (cât o fi fost el de mărunt în marea apăsare de pe capul şcolii româneşti), într-un mediu făcut să fie al ocrotirii, al educaţiei inclusiv despre ceea ce înseamnă siguranţă de fiecare zi. Numai că, din nefericire, iureşul s-a pornit şi a devenit larg public nu din aceste motive fireşti şi suficiente în sine, ci din motive exterioare, fără legătură cu subiectul: unul este acela că necazul s-a produs într-un judeţ considerat rău famat, pe de-a-ntregul exact prin aceeaşi absurditate de a identifica un loc cu un lider originar de acolo care acţiona invers decât acum în altă epocă, referitor la localitatea Scorniceşti, unde totul era considerat glorios doar pentru că se producea acolo; alt motiv irelevant al forfotei după accidentul în discuţie ţine de producerea lui într-un moment când receptivitatea mediatică tocmai se dovedeşte hipersensibilă la tot ceea ce pică de sus, din vreun plafon, fie de pasaj pietonal, fie de mall. Produs în alt loc geografic şi sub altă formă, un accident comparabil cu cel în discuţie acum ar fi rămas ignorat, cum rămân toate cele (nu neapărat accidente) care ţin de banalitatea unui anumit mediu fizic în care funcţionează sistemul nostru educaţional.
De siguranţa mersului la şcoală şi de cea dinăuntrul şcolii, de confort, în general, de condiţii pentru învăţătură, ne aducem aminte mai ales când putem să le arătăm că sunt „dintre cele mai bune”, „la standarde occidentale” (reperul nostru, de vreo două secole şi ceva). În rest, în mod curent, de nasul nostru şi de fiecare zi sunt drumurile, mijloacele de transport, scările, coridoarele şi plafoanele (când ne trezim cu ceva pe cap, la propriu), pe care le ştim aşa de bine, încât nici nu le mai băgăm în seamă că sunt crăpate, murdare, sparte, instabile, însemnate cu panglici fluturând în chip de baraj. Strict referitor la şcoală, sunt promovate (mai ales din cerinţe care ţin de implementarea proiectelor) forme de manifestare a siguranţei elevilor precum sistemele de monitorizare video şi dirijarea circulaţiei rutire în preajma şcolilor la ora intrării la cursuri (de parcă la plecare nu ar mai fi nevoie de aceeaşi rigoare). De confortul în şcoală suntem îndemnaţi insistent şi unilateral să considerăm că ţine doar dotarea cu mobilier şi aşezarea acestuia în vreo sală într-un mod care, cică, facilitează relaţionarea, ba am citit că ajută şi creativitatea. Este de observat că s-a banalizat şi nu mai ţine de prim-plan (adică de scos ochii cu ea) dotarea cu calculatoare.
În schimb, despre lucrurile simple, cum ar fi cele care ţin de venirea la şcoală, de lucrul acolo timp de câteva ore şi de întoarcerea acasă, rămâne mereu să se vorbească altă dată. În realitate, ar fi de vorbit neîntârziat şi responsabil, despre tot ceea ce ne ţine calea spre şcoală şi în jurul şcolii: de exemplu, despre ceea ce se află sub frumoasele culori care acoperă anvelopări de clădiri şcolare, supraetajări, schimbări de garduri, „scoatere din monotonie” a unor ziduri, reabilitări de săli, subsoluri, coridoare, anexe etc. Concret spus, ar fi de luat seama la cine primeşte spre execuţie lucrările în acest sens şi la venirea în şcoală cu practicile de pe şantierele de la blocuri, practici care ţin, între altele, de diluarea şi de dijmuirea materialelor, de rasoleala care să lase timp şi pentru alte lucrări, în alte părţi, în aceleaşi ore de muncă, de prostirea în faţă că „ce-am primit nu s-a ajuns şi a trebuit să ne descurcăm cu ce am avut”.
Este la modă să se dezvolte referiri docte şi persuasive la cerinţa potrivit căreia elevii să meargă de plăcere la şcoală, chiar să meargă cu drag, iar acolo să se arate fericiţi. Legătura se face exclusiv cu învăţătura de carte, din carte şi de pe tabletă, ignorându-se total că la şcoală copiii ar putea veni de plăcere mai ales din multe alte motive, atraşi acolo de atâtea altele înaintea a ceea ce ţine de lecţii şi învăţat. Or, în condiţiile fizice ale şcolilor noastre de azi, nu s-ar zice că poate fi atrăgătoare zilnica reluare cu noaptea-n cap a înghesuielii la intrarea în şcoală pe câte o uşă neapărat lăturalnică („intrarea elevilor”). La fel, nu pare să meargă de plăcere la şcoală elevul dotat, dacă nu cu o raniţă în spate (lucrată contrar regulilor banale de dezvoltare fizică), sigur cu un troler pe care-l trage prin băltoace ca prin aeroport. Sau, ce confort şi plăcere asigură şcoala unde elevii trebuie să vină încărcaţi cu provizia de apă de băut după ei? Există şcoli dotate ca semn al confortului cu automate de cafea (inclusiv şcoli în care se ţin lecţii despre alimentaţie sănătoasă). Bine ar fi să existe şi şcoli dotate cu bidoanele şi paharele devenite clasice în diverse instituţii, cu apă de băut, pur şi simplu. În orice caz, lăudabil, sunt câte o învăţătoare, câte un profesor (director) care au în permanenţă în clasă, în cabinet, nişte sticle mari cu apă din care şcolarii s-au învăţat să bea în recreaţii, aşa cum au la-nedemână şi vreo două pliculeţe de ceai, o lămâie ori altceva de care elevii să ştie că sunt acolo, aşa cum ştiu că e cineva atent la vreo stare a lor, la vreo reacţie, la vreo nevoie.
Florin ANTONESCU