Un distins confrate, scriitorul şi publicistul Gruia Novac, director al revistei bârlădene Baaadul literar, îmi lansează o provocare publicistică: dacă tot mă ocup de problemele învăţământului, ar fi bine să scriu un articol cu următoarea temă: Implicarea sau neimplicarea şcolii în degradarea morală a lumii româneşti. Adevăruri şi exagerări. Nu mai am obişnuinţa de a redacta articole la comandă, din motive uşor de presupus: ar însemna îngrădirea libertăţii mele de expresie, încorsetarea dogmatică, supunerea obedientă la decizia discreţionară a altcuiva. Am scris articole la comandă politică în epoca totalitară, în ipostaza de ziarist profesionist, la o gazetă judeţeană de partid. Mă grăbesc să adaug că nu am scris numai asemenea texte, ci şi cronici teatrale şi literare, reportaje, însemnări, interviuri etc., născute în urma unor opţiuni şi decizii personale. Colecţia ziarului stă mărturie.
Am citit cu mare atenţie, de mai multe ori, enunţul temei propuse şi am ajuns la concluzia că există în el ceva care „scârţâie“: şcoala nu se poate implica programatic, prin lege şi atribuţii, în degradarea lumii româneşti. Cred că raportul trebuie inversat: lumea românească în ansamblul ei, politic, economic, social şi cultural, poate provoca în chip obiectiv degradarea şcolii, a educaţiei în general. Cauzele trebuie căutate în câmpul social, acolo unde acţionează factorii obiectivi şi factorii insidioşi ori subiectivi ce produc deformări şi alterări ale sistemului educaţional. Pornind de la această a doua premisă de lucru, se poate spune (şi s-a spus cu asupra de măsură) că politicul poate decide şi în bine şi în rău soarta şcolii. Nu vom cădea în capcana de uz cotidian de a demoniza în ansamblu clasa politică românească ori instituţiile care iau decizii politice: Parlamentul şi Guvernul. Avem o legislaţie consacrată învăţământului, dar aceasta nu este încă stabilizată pentru mai mulţi ani, suportă amendamente peste amendamente şi necesită o „resetare“ de la capăt. Un exemplu la îndemână: oropsita şi controversata Lege nr. 1/2011, „martelată“ în fel şi chip până la desfigurare. Singura soluţie viabilă este o nouă lege, ceea ce se pare că se şi încearcă în momentul de faţă. S-a vorbit până la saturaţie în ultimii ani despre depolitizarea învăţământului românesc, formulă devenită slogan electoral în gura unor prea zeloşi activişti şi propagandişti de partid. Nimeni nu este contra depolitizării, consensul pare aici indubitabil, dar e mai grea înfăptuirea practică. Dacă ministrul Educaţiei va fi numit fatalmente politic, într-un guvern cu acest atribut esenţial (guvern politic), depolitizarea se poate realiza foarte bine în eşaloanele inferioare, la vârful şi în structura ISJ-urilor şi în numirea directorilor de şcoli şi licee. Cred că ar trebui ca aceştia din urmă să renunţe de bunăvoie la calitatea de membri de partid, dacă sunt, chiar înainte de a se prezenta la concursul pentru ocuparea funcţiilor de director/director adjunct. În esenţă, politicul benefic (legislaţie, decizii guvernamentale corecte şi în folosul şcolii, selecţie riguroasă şi promovarea prin merit a inspectorilor şi directorilor) trebuie acceptat, iar politicul malefic (imixtiunea brutală în viaţa şcolii, deturnarea scopurilor educaţionale, promovarea în funcţii pe criterii de apartenenţă partinică etc.) trebuie extirpat de la rădăcină. De către cine? De către factorii decizionali de la nivel central şi local.
În interdependenţă cu factorul politic se află factorul economic. România este încă o ţară săracă (PIB pe locuitor, nivel de salarizare, standarde de civilizaţie etc.), iar acest dat obiectiv nu poate să nu influenţeze destinul şcolii pe termen mediu şi lung. Într-o lume globalizantă, complexă, con­­tradictorie, frământată de decalaje enorme de dezvoltare, de acte teroriste, de conflicte etnice şi religioase, într-o Europă la răscruce, confruntată cu realitatea dură a mai multor viteze, ţara noastră trebuie să-şi definească un loc al ei, demn şi suveran, iar pentru aceasta este imperativă edificarea unui proiect de ţară şi, corelativ, promovarea, în orice circumstanţe interne şi externe, a interesului naţional. Numai atunci vom putea vorbi senin despre şcoala adevărată şi despre proiectul prezidenţial (pozitiv ca premise) al României educate.
Şcoala este în aceeaşi măsură dependentă de contextul social-cultural în care se manifestă ca instituţie esenţială de educaţie. Aşa cum am spus-o de mai multe ori, şcoala nu poate fi ruptă de realitate, nu poate exista ca entitate suspendată, impermeabilă la determinismul politico-economico-social-cultural. Ar fi o utopie naivă să credem că se poate aşa ceva într-o lume a intercondiţionărilor stringente multiple.
Dintr-o perspectivă sintetică, generalizatoare, şcoala depinde, într-o mai mare sau mai mică măsură, şi de calitatea intrinsecă a miniştrilor Educaţiei, pionii esenţiali ai reformării sistemului în acord cu partenerii sociali, cu sindicatele, cu asociaţiile profesionale, cu societatea civilă. Şcoala suportă inevitabil efectul controalelor şi evaluărilor ISJ, ale ARACIP, ale altor structuri cu atribuţii de coordonare şi evaluare în educaţie, este deopotrivă dependentă de prestaţia directorilor/directorilor adjuncţi, de calitatea profesională şi morală a cadrelor didactice, de calitatea părinţilor şi a elevilor, aceştia din urmă beneficiarii direcţi ai actului de instrucţie şi educaţie. Un inspector şcolar incompetent şi abuziv, un director corupt, autoritarist ori nepriceput, un părinte delăsător, alcoolic, iresponsabil determină într-un fel sau altul destinul şcolii. Amintesc aici cazul distinct de inconformism didactic al unei profesoare de limba şi literatura română, caz comentat inclusiv în paginile Tribunei învăţământului. Teribilista făptură care deţine o calificare didactică se confesa fără reticenţe în spaţiul virtual, mărturisind fără să clipească faptul că ea nu respectă programa specialităţii, ci face cu elevii altceva: le citeşte din Cervantes şi alţi scriitori, atacă teme îndrăzneţe şi nu se supune canoanelor legale. Este posibil ca unii să cadă în admiraţie faţă de rebela profesoară, fiindcă este cool să fii liber, european, deschis la minte, modern, refuzând soluţiile oficiale socotite osificate, vetuste. Acestor fani de ocazie le-aş spune un adevăr de o simplitate orbitoare: programa este lege pentru profesor şi, bună-rea, cum este, trebuie respectată în literă şi în spirit. Cea mai gravă infracţiune didactică – profesională şi morală – este aceea de a nu preda materia prevăzută de programă, adică de a ignora conţinuturi esenţiale, pe care se sprijină competenţele intelectuale. Dacă aş avea-o interlocutor, i-aş spune acestei doamne profesoare: „Stimată colegă, respectaţi programa elaborată de statul român al cărui cetăţean sunteţi şi nimic nu vă împiedică în timpul extra-clasă şi extraşcolar pe care-l aveţi la dispoziţie să faceţi un cerc de lectură, un cenaclu literar ori un club de dezbateri în care să atacaţi orice temă de literatură română sau universală, de la Epopeea lui Ghilgameş şi Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521), trecând prin Homer, epopeile indiene Ramayana şi Mahabharata, Eschil, Sofocle, Euripide, Horaţiu şi Ovidiu, cronicari, Shakespeare, Victor Hugo, Marcel Proust, Puşkin şi până la Emil Brumaru şi mult-mediatizatul Mircea Cărtărescu“. Iată soluţia de bun-simţ şi legitimă pentru derapaje teribiliste, menite doar să-i impresioneze pe naivi şi să nască turbulenţe inutile în sistem. Şcoala nu are nevoie de rebeli în hlamidă didactică, ci de oameni serioşi, responsabili, care fac la catedră ceea ce se cuvine, cu modestie, cu bun-simţ şi vocaţie.
În rezumat, iată factorii şi „actanţii“ care pot degrada şcoala. Altfel spus, nu şcoala degradează lumea în care se află, ci exact invers.
Generaţiile juvenile, frecventatoare de şcoli şi licee, nu se contaminează la şcoală de rele deprinderi, ci suportă asaltul insidios al factorilor extra-şcoală: televizorul, tableta, celularul conectat la Internet, strada ca topos adesea malefic, gaşca, anturajul, spaţiul online în care coexistă discreţionar şi haotic filme sexy şi de-a dreptul pornografice, mesageria erotică, imagologia Facebook susţinută frenetic de tineri şi tinere ce-şi exhibă complexele şi încearcă experienţe insolite gen „Balena albastră“, îşi etalează trupul dezgolit, produc mii de comentarii semidocte, emfatice, mincinoase, realizând o uriaşă manipulare colectivă. Ce virtuţi educaţionale au emisiuni de rating spectaculos precum Schimb de mame, Te vreau lângă mine, Mireasă pentru fiul meu ş.a., gândite pentru mize tematice minore, cantonând în poveşti cancaniere scandaluri de budoar, peripeţii siropoase, promovând un verbiaj incontinent, redundant, obositor. Ori concursurile şi jocurile stupide, cu blonde şi brunete pline de nuri ce-şi demonstrează voluptuos vidul intelectual, lângă „vedete“ cu lipici la telespectatori gen Rică Răducanu.
Modelele de reuşită socială ale elevilor nu sunt intelectualii de marcă ai naţiunii, ci finanţatorul Gigi Becali, super-virilul Cristi Borcea, locvacele Dumitru Dragomir şi câţiva tineri fotbalişti în ascensiune, deţinători ai unui lexic de 200 de cuvinte, îngăimate tărăgănat în formule clişeistice gen „Ne vom face jocul nostru“ (de parcă ar putea face jocul altcuiva), „Avem şansa noastră şi ne-o vom juca până la capăt“ (de parcă s-ar putea opri cumva la jumătatea partidei), „Adversarul este valoros, dar nu ne sperie“ (de parcă fotbalul se bazează pe sperieturi şi nu pe strategie, angajament fizic, tehnică etc.), „Terenul a fost greu şi am irosit multe ocazii“ (de parcă adversarul a jucat pe alt teren) etc.
Să nu se înţeleagă faptul că tehnologia modernă degradează în sine sufletul juvenil. Televizorul, celularul, tableta sunt instrumente extraordinare de informare şi comunicare. Efectele perverse, utilizarea excesivă în scop distractiv, căutarea obstinată a imaginilor provocatoare, intrarea imprudentă în „jocuri“ periculoase, focalizarea exclusivă pe divertisment, eros, horror, violenţă nasc realele probleme şi afectează educaţia.
Întorcându-ne la premisa de lucru iniţială, am spune că nu şcoala se implică în degradarea lumii româneşti, ci ea însăşi poate fi victima adversarilor redutabili, menţionaţi ca atare mai sus. Cadrele didactice, psihologii şi pedagogii, instituţiile abilitate, părinţii, noi toţi trebuie să facem mai mult pentru a ajuta şcoala să reziste atacurilor factorilor negativi ai socialului românesc, străbătut de „seisme“ ale dezagregării morale, ale „manelizării“ culturale şi ale „mancurtizării“ agresive. Reduta şcolii trebuie să reziste.
 Teodor Pracsiu