Elevi care să nu mai poată de bucurie că iar vine o zi de şcoală şi mai au nişte lecţii de-nvăţat şi profesori din ce în ce mai motivaţi să arate cum pot ei să se angreneze în proiecte par să fie obiectivele absolute ale reformei noastre educaţionale. Şcoala ca mediu al învăţăturii de lucruri folositoare pentru a învăţa altele şi altele pe baza lor şi pentru mers prin viaţă, prin lume, s-ar zice că rămâne un obiectiv secundar, dacă nu cumva este considerată ceva din zona eventualităţii.
Aflăm din strategii şi din planuri cu diverse ţinte şi termene că tot ce se petrece în şcoală şi în legătură cu şcoala trebuie să fie centrat pe elev, deziderat perceput în general ca subordonare a profesorilor faţă de acesta. Centrarea pe elev este considerată foarte des drept sinonimă cu plăcerea, cu bucuria elevului. Găsindu-ne într-o vreme dirijată de publicitate, de PR şi de talk-show, o vreme a vorbelor mari, predestinate a fi sentinţe sau diagnostic, am ajuns ca pentru a numi plăcerea învăţării şi bucuria reuşitei să folosim termenul de fericire. Pe aceeaşi linie a extazului (auto)indus până la a fi convinşi că ne aparţine, am decretat că şcoala îşi îndeplineşte misiunea atunci când elevul devine fericit la şcoală. Fericirea la şcoală am auzi şi am citit în diverse contexte în general destinate formării că este atinsă în momentele când elevul face tot ce are de făcut în măsura şi în felul în care vrea el. Ce ar rămâne de văzut ar fi cum să-şi centreze şcoala activitatea atunci când, de exemplu, un elev nu vrea să înveţe adunarea numerelor până în clasa a patra sau când un elev găseşte că din câte litere are alfabetul, lui îi convin numai vreo 10-12 şi pe-alea optează să le folosească, indiferent ce ar avea de scris. De felul ei, opţiunea se arată a fi o dominantă a şcolii generatoare de plăcere prin acţiune şi furnizoare de performanţă pe bază de veselie. Dezbateri publice, discuţii în comisii şi în consilii, precum şi mulţime de opinii ale celor „direct implicaţi“ sau, oricum, „buni cunoscători ai fenomenului“ îşi fixează de la început în centrul lor tematic extinderea caracterului opţional în ceea ce presupune conţinutul şcolii, odată cu diminuarea corespunzătoare a datului, a indicaţiei, a cerinţei, a cotei, a normei şi mai ales a informaţiei. La fel de grozavă şi de căutată precum opţiunea este opinia. Un fel de marcă pentru cine ştie el bine ce are şcoala noastră de merge prost o reprezintă convingerea că profesor bun şi evaluare eficientă înseamnă a cere opinia, a întreba „tu ce părere ai?“, orice răspuns urmând să fie considerat bun. Se înţelege de la sine că într-un astfel de răspuns poate fi identificat oricând semnul creativităţii bune de cultivat, chiar dacă acel răspuns este aberaţie, bătut apa-n piuă sau, pur şi simplu, greşeală.
Căutând cu lumânarea fericirea, bucuria şi veselia în lecţiile de pe tabletă şi în formularea subiectelor la evaluările naţionale, ignorăm adevărata parte a vieţii de şcolar în care fericirea, bucuria şi veselia chiar sunt de provocat, de întreţinut. Ne aflăm în miezul unei vacanţe de vară care nici nu băgăm de seamă că se duce. Şi în vederea acestei vacanţe, ca şi în a atâtor altele precedente, nu au existat măcar împrejurări dacă nu teme pentru dezbateri şi petiţii referitoare la educaţia şi la învăţătura de-a dreptul de plăcere, ca opţiune şi după cum îl taie capul pe fiecare. Centrarea pe elev (de care altfel se face atâta caz) a dispărut şi anul acesta odată cu intrarea în vacanţa mare. Inactivitatea se dovedeşte din nou dominantă. O cauză poate să fie lipsa de interes a aşteptaţilor realizatori, concentrată în formule de felul „de ce să mă bag?!“, „Nu-mi ajunge tot anu’ câte fac?!“ şi mai ales „Mie ce-mi iese?!“ Costurile pot fi o altă cauză a lipsei de răspuns la oferta (câtă este) de vacanţă. Taberelor şcolare li s-a lipit un atribut, „private“, în chip de justificare a tarifelor, de unde a rezultat caracterul prohibitiv a ceva ce în mod normal ar trebui să fie de larg consum. Ceva mai vioaie se arată oferta pe plan local, cu toate că în vremurile de azi şi cu precădere în vremea vacanţei baterea aceloraşi străzi ţine de nonsens. Festivaluri, concerte, meciuri – toate prin definiţie şi mai ales în vacanţă atrăgătoare pentru tineri care şi de aici au de învăţat – se recomandă prin bilete de minimum 55 de lei, 65 de lei, 70 de lei, 75 de lei, 79 de lei, 90 de lei, 100 de lei. Ar ţine de domeniul absurdului epocii pe care o trăim pretenţia ca în condiţiile acestor tarife să existe pentru elevi facilităţi de acces ori asumarea de către cine ştie cine a costului accesului într-o anumită măsură.
În acelaşi timp cu perceperea spaţiului şi programului de şcoală ca domeniu al lejerităţii, al destinderii, al propriei dorinţe măsurabile prin plăcerea confundată frecvent cu bunul plac, spaţiul şi timpul exterioare şcolii nu sunt considerate câtuşi de puţin surse şi oportunităţi pentru învăţătură şi educaţie. Or, la urma urmei, şi rezultatele proaste ale elevilor noştri la teste internaţionale, şi nemulţumirile angajatorilor faţă de prestaţia absolvenţilor îşi au originile nu numai în conţinutul programelor şcolare şi al manualelor, ci şi în limitarea accesului la atâtea şi atâtea surse din jur care pot servi la învăţare.
Florin ANTONESCU