Jacques Attali, eseist, doctor în științe economice, fondator a patru instituții internaționale: Action Contre la Faim, Eureka, Positive Planet și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare. A fost inclus de Foreign Policy Magazine printre primii 100 de intelectuali publici ai lumii.

La nivelul bunului simț întâlnim adesea analogii pe care le facem pe baza experiențelor noastre cotidiene. Dacă un telefon este însoțit de reguli de utilizare, o mașină de spălat vine cu un manual de folosire, atunci, de ce nu?, vom putea accepta că este potrivit ca și pentru creier să existe instrucțiuni pe baza cărora ­acesta să performeze mai bine. Mai de­parte, am specula că este eficient ca, la venirea pe lume, nou-născuților să li se transmită regulile după care este ­recomandat să utilizeze lumea. Dacă alăturăm cele două titluri ale cărților lui Jacques Attali, avem ocazia să ne referim și la ceea ce este considerat a fi mai bine pentru școală, care, la rândul ei, ar fi însoțită de anumite reguli de utilizare.

Așa cum anunță Jacques Attali încă din titlu: Istoriile și scenariile de viitor ale educației, lucrarea are două componente, una care face o istorie sintetică a domeniului și alta, axată pe oferirea de predicții privind viitorul.

Povestea educației începe de la scribi și tăblițe, trecând prin China, Persia, lumea islamică până la școlile europene. În general, oamenii au fost interesați să transmită noilor generații din experiența acumulată, astfel încât adaptarea la condițiile de supraviețuire să fie una eficientă. Mai mult, au urmărit să stabilească repere astfel încât viața să fie trăită la un nivel calitativ mai înalt, cu privațiuni mai puține și cu satisfacții mai multe.

În acest sens, concepte precum altruismul interesat, rațional, sintetizează procesul complex prin care înaintașii își ex­­primă preocuparea constantă de a transmite cu grijă și dragoste cunoștințe descendenților lor, cu scopul de a-i învăța să-și trăiască viața mai bine.

Ipoteza asumată de autor este aceea după care organizarea sălii de clasă s-a făcut întotdeauna după modelul principalului loc de muncă al momentului: „Când începea secolul XX, trebuia organizat, într-un număr mereu crescând de țări, un sistem de educație de masă din ce în ce mai diversificată. O dată mai mult, școala va evalua imitând locul de muncă: după prăvălie și atelier, iată că venise vremea uzinei și a liniei de producție“ (pag. 207). Alfabetizarea pare că s-a generalizat, absolvenții diferitelor forme de educație ies ca produse finite de pe banda serviciilor educaționale. Elevii învață încă de pe băncile școlii să respecte un program dat, să execute la timp o sarcină de lucru, să își respecte colegii, dar, mai ales, superiorii ierarhici. Toate acestea vor facilita o bună integrare socială. Tinerele generații au la rândul lor așteptări pe care le consideră legitime referitoare la piața forței de muncă: „Peste tot, tinerii cu diplome ezită să îmbrățișeze o carieră pe care o consideră prost plătită, periculoasă și repetitivă“ (pag. 290).

Dar societatea merge mai departe, modul de producție este amprentat de rapida dezvoltare a tehnologiei informației, a internetului, a globalizării.

În capitolul Educația pentru toți, în cele din urmă. La bine și la rău: „Peste tot în lume, funcția de transmitere continuă să reprezinte, ca din cea mai îndepărtată Antichitate încoace, rațiunea de a fi a familiilor, statelor, întreprinderilor, bisericilor, școlilor; de puțin timp, și internetul joacă un rol esențial“ (pag. 287).

În societatea contemporană, transmiterea informațiilor importante și a moduri­lor de viață relevante este marcată de evoluția tehnologică și de globalizare. Ne pu­­tem întreba legitim dacă părinții, profesorii mai au un rol educațional semnificativ pentru tinerele generații. Nu cumva sunt deja pe internet suficiente tutoriale, podcasturi pentru orice temă de interes? O variantă sau alta a inteligenței artificiale – ChatGPT răspunde prompt, iar dacă întrebarea este bine adresată, atunci răspunsul poate fi unul suficient documentat încât să fie acceptabil. Transmiterea nu mai este exclusiv naturală, ci din ce în ce mai mult mixtă: umană și non-umană, virtuală.

O concluzie care surprinde starea educației în societatea în care trăim: „În sfârșit, la inegalitatea sistemelor de învățământ se adaugă dezorganizarea fami­liilor și concurența masivă a internetului, a jocurilor video și a rețelelor de socializare, care ocupau, în fiecare zi, în anul 2022, mai mult timp decât cel petrecut de co­­piii americani cu familia sau cu profesorii lor. Timpul de concentrare se prăbușește. Motivația scade“ (pag. 215).

Lucrarea se bazează pe date obiective, desprinse din surse validate cultural. Astfel, abordarea este realizată din perspectiva economistului, care invită la valorificarea informației oferite de cifrele semnificative: „Procentul din PIB alocat educa­ției crește, în ultimele două secole, de la o medie de 1% în secolul al XIX-lea până la 4,3% astăzi. Acesta variază, dacă este să ne luăm după statisticile oficiale elaborate de OCDE și UNESCO, de la 3% în Rusia la 8% în Arabia Saudită, trecând prin Norvegia, 6,6%, Noua Zeelandă, 6,3%, Regatul Unit, 6,3%, Statele Unite, 6,1%, Canada, 5,9%, Franța, 5,2%, Spania, 4,3%, Germania, 4,2%, Japonia, 4%, Italia, 3,9%“ (pag. 288).

Dimensiunea de gen este subliniată prin faptul că: „Fetele, în ciuda unor uriașe progrese, continuă să fie principalele victime ale eșecului global al educației: în 2020, 132 de milioane de fete cu vârste cuprinse între 6 și 17 ani nu erau școlariza­te; 63% dintre adulții analfabeți din lume sunt femei; o fată din patru nu merge la școală în țările în curs de dezvoltare. 54% dintre copiii neșcolarizați sunt fete. 41 de milioane de fete sunt excluse de la educație în întreaga lume și 515 milioane de femei sunt analfabete“ (pag. 289).

După dificila perioadă a restricțiilor sanitare, reinventarea spațiului de studiu a dus la clasa de tip hibrid. Mai mult, tendința este ca și pentru viitor formatul în care învață elevii să își păstreze caracterul hibrid: fizic și virtual. Iar dacă se schimbă contextul în care are loc educația, tot demersul învățării poate fi diferit față de cel tradițional.

„Școala (termen generic pentru a desemna aici orice loc de învățământ, de la grădiniță până la universitate) nu poate totuși să rămână așa cum este în prezent. După ce a urmat modelul prăvăliei, atelierului, uzinei, biroului, ea va trebui, ca și întreprinderea, să-și schimbe total profilul. Copiilor, dar și adulților în care ei se vor transforma, nu li se va mai putea cere să se supună, fără a le înțelege, ordinelor unei ierarhii. (…) Ca și întreprinderea, școala nu va mai putea fi un spațiu al au­torității, disciplinei, supunerii. (…) Școala, ca și întreprinderea, va trebui să fie un spațiu al ospitalității“ (pag. 322).

În unele cazuri, la nivelul experiențelor din viața cotidiană școlară trăim, ca profesori, un sentiment de inadecvare, ca și cum nu mai găsim modalitățile prin care să înfăptuim ceea ce trebuie să facem suficient de bine. Poate că sunt necesare instrucțiuni suplimentare. De exemplu, unele care să vină pe linia pedagogiei digitale, astfel încât formarea abilităților elevilor, integrarea conținuturilor de în­vățat, cizelarea atitudinilor și cultivarea valorilor să se realizeze cursiv, armonios, eficient.

*
*       *

În volumul Lumea, instrucțiuni de utilizare. Cunoaștere, anticipare, acțiune, proiecție, Jacques Attali surprinde faptul că Spre anul 2050 se vor configura trei amenințări ucigătoare. „Prima amenințare existențială la adresa speciei umane: clima“. A doua este hiperconflictul, iar a treilea este artificializarea. Obser­vând procesele care au loc în prezent, într-o ipoteză rezonabilă, aspectele menționate se pot amplifica, vor ajunge să constituie adevărate amenințări semnificative. Să ne oprim la artificializarea vieții. Va fi vorba despre artificializarea sănătății, a educației, a informației. Se va artificializa puterea și, nu în ultimul rând, artificialul va schimba relațiile interumane. Tehnicile de prevenție, diagnosticare, vindecare vor fi asistate de inteligența ar­­tificială, telemedicina va deveni un fapt cotidian. La fel cum în locul cărților și ziarelor pe hârtie, a televiziunii vor fi universuri virtuale, podcasturi, jocuri video. Puterea va valorifica informațiile oferite de mașinile de predicție. Realul va fuziona cu virtualul, viul cu artefactele. Dar cu relațiile interumane ce va fi? Munca la distanță, prietenii la distanță, chiar și fa­­milia aflată departe par să deschidă o va­­riantă de viață pentru viitor. Pasul următor ar putea fi înlocuirea persoanelor rea­le cu holograme, ființe virtuale etc. „Într-o bună zi, o hologramă va fi ea însăși în si­tuația de a juca un rol în munca, prietenia, iubirea dintre oameni, în politică. (…) Unii roboți vor avea – au deja – ființe umane drept angajați“ (pag. 226).

Iar educația? Autorul sugerează că educația de calitate nu va fi accesibilă tuturor copiilor. Cei mai mulți vor fi pregătiți în programe mondiale de formare la distanță, care se vor derula pe parcursul întregii vieți. Creierele vor fi ajutate cu proteze care să mărească puterea de concentrare, memorarea și capacitatea de gândire. Viitorul va valorifica performanțele unor inteligențe hibride.

Jacques Attali propune umanității să conștientizeze spre ce se îndreaptă și să facă un viraj radical ca un vas care are un căpitan cu un lucid discernământ, un echipaj curajos, un proiect de supraviețuire și o strategie bine articulată. Aceasta se va baza pe cultivarea comportamentelor pozitive, pe eliminarea produselor economiei morții (adică a acelor produse care dăunează generațiilor viitoare și naturii). Complementar, se va urmări dezvoltarea economiei vieții, utilă generațiilor viitoare.

Împreună cu Jacques Attali ne putem pune o serie de întrebări legitime de tipul: Cum o să fie viitorul muncii în învățământ? Care o să fie rolul profesorului în demersul formativ al elevilor?

Impresia pe care o au adesea mulți dintre cei care își dezvoltă o carieră profesională în sistemul de educație este că nu mai știu, deși pot avea mulți ani de experiență în învățământ, cum să se raporteze la noile generații care vin în școală.

Elevii par fragili, foarte sensibili, se lasă afectați de orice îi contrariază. Mulți dintre ei manifestă o rezistență consistentă în a mai lua notițe. În cazul în care sarcina de lucru e apreciată drept dificilă, se eschivează în fel și chip: cer voie să iasă din clasă, să meargă la cabinetul medical etc. Să fie vorba despre consecințe neintenționate ale amestecului între real și virtual?

Totuși, ceea ce ne putem propune este să ne mobilizăm să facem ceea ce depinde de noi. Deci, în Concluzie ­Jacques Attali ne îndeamnă să reflectăm la „Ce are de făcut, aici și acum, fiecare dintre noi?“. Anticiparea este mai importantă ca niciodată. Pe baza cunoașterii constrângerilor și a observării atente a tendințelor vom urmări să nu ne angajăm în dispute inutile: „un bun marinar nu se luptă nici cu vântul, nici cu curenții, ci îi utilizează“ (pag. 261).

Interogație, introspecție, reflecție… „Nu există un mod corect de utilizare a lumii, fără, înainte de toate, un mod corect de utilizare a propriei persoane“ (pag. 269). Iar mai departe… sperăm ca prin efortul conjugat al oamenilor de bună credință să se pună în aplicare în viața noastră obișnuită principiile de conviețuire echilibrată, armonioasă, fundamentate pe buna responsabilitate asupra acțiunii colective, care să ne deschidă viitorul spre împlinire umană.

Prof. dr. Cristina ȘTEFAN – Colegiul Național Spiru Haret, București

Articol publicat în nr. 61-62 al revistei Tribuna Învățământului