Şcoala în viziunea lui Mihai Eminescu

35

scoala-eminescu

La 1 iulie 1875 este numit de Titu Maiorescu, atunci ministrul învăţământului şi cultelor, revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui. Din primele zile Eminescu a intrat în atribuţiuni, cu aceeaşi exigenţă şi stăruinţă pentru calitatea educaţiei şi a administraţiei şcolare. Avea drept obligaţie ca de două ori pe an să inspecteze 152 de şcoli şi să îndeplinească atribuţiile administrative ale cancelariei revizorului. Controlând şcolile din judeţul Vaslui, revizorul şcolar Eminescu a constatat frecvenţa slabă la şcoli, pregătirea modestă a elevilor, condiţiile grele în care trăiau cadrele didactice şi neglijarea şcolilor de către prefecţi şi primari. O situaţie mai bună a găsit la Şcoala Todireşti şi alte şcoli din judeţul Iaşi. Într-un raport adresat Ministerului învăţământului şi cultelor, Eminescu a remarcat pe învăţătorul Ion Creangă, de la Şcoala de Băieţi Nr. 2, din Păcurari. După un timp, când Eminescu lucra la ziar, solicita autorităţilor învăţământului să introducă obligatoriu cartea Metoda nouă, manual pentru şcoala primară. Iată ce s-a găsit scris într-un manuscris al lui Mihai Eminescu: „Metoda nouă de scriere şi citire a avut succes prin meritele sale intrinsece şi ar fi o rea răsplătire pentru compunuitorii ei, dacă deodată, în mod brusc şi fără oarecare tranziune, s-ar înceta întrebuinţarea ei şi s-ar recomanda o alta numai pentru că-i tipărită poate în tipografia statului”. Eminescu stabileşte un raport pedagogic riguros între memorie şi judecată… „nu vei da copilului să opereze decât cu lucruri pe care le-a înţeles pe deplin. La ştiinţele ce se memorează… cartea-i tot, pedagogul nimic. La ştiinţele… care cer dezvoltarea judecăţii copilului cartea trebuie alungată din şcoală ca un ceva periculos, căci pedagogul e-aicea tot”. În calitate de revizor şcolar, Eminescu cerea „introducerea metodei intuitive în predare”, cerinţă repetată şi în rapoartele sale adresate Ministerului învăţământului şi cultelor. Deosebit de insistent se apropia revizorul şcolar de limba română, acel „fagure de miere”, care reprezenta cel mai important instrument împotriva deznaţionalizării. Socotind limba română oglinda spiritului poporului nostru, a moralităţii şi religiei şi a modului de a privi lumea, Mihai Eminescu vorbea de limba noastră ca despre o „împărăteasă”. Şi tot Eminescu spunea cu mare îndreptăţire: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră”.
Devenind jurnalist, în mai multe articole publicate în Curierul de Iaşi, Eminescu va continua să abordeze probleme de pedagogie, psihologie pedagogică şi metodica predării disciplinelor şcolare. Mutat la ziarul Timpul, din Bucureşti, poetul Eminescu manifestă interes pentru calitatea educaţiei şcolare, prestigiul pedagogilor şi condiţiile lor de viaţă, militează pentru deschiderea şcolilor primare pentru minorităţile naţionale şi creşterea interesului autorităţilor pentru învăţământ. În toată această perioadă Eminescu s-a dovedit a fi un adevărat model al exigenţei în acţiune. Socotind educaţia „O constantă de deprindere la economie de putere şi la aplicarea lor pentru obiecte cari merită să le cheltuim”…
În publicistica sa Eminescu ne-a lăsat concluzii, convingeri şi învăţăminte valabile pentru toate instituţiile publice, dar şi pentru căile şi demersurile formative necesare oricărui român. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de pagini, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în anul 1902. Şi în aceste manuscrise, acum publicate, găsim multă ştiinţă despre şcoală, despre educaţie şi despre înalta menire de pedagog, de educator autentic: …„misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni” – scria Eminescu.
„Eminescu este un povestitor fantastic căruia i se impune nu observarea realităţii, ci recompunerea ei vizionară, grea de semnificaţii adânci” – a scris Tudor Vianu.
Petru Bejinariu