Pandemia a surprins (aproape) pe toată lumea. Nici administrațiile publice, nici sistemele sa­nitare și nici cele școlare nu au fost pregătite – nu numai la noi, ci peste tot. Dar reacțiile gu­vernamentale au fost foarte diferite, de la o țară la alta, și au depins, în mare măsură, de doi factori: capacitatea administrativă (inclusiv cultura organizațională dominantă – de exemplu, în privința răspunderii publice) și nivelul solidarității sociale. Acolo unde capacitatea instituțională și solidaritatea au fost la nivel înalt, reacția a fost rapidă, consistentă și eficientă. Unde a lipsit unul dintre factori (sau ambii), reacția a fost mai lentă, mai puțin adecvată și/sau mai puțin eficientă.

La noi, când s-a decretat starea de urgență, școala s-a oprit. Nu existau (și nimeni nu avea, pe atunci, nicăieri în lume) planuri de contingență, deși experții tot trăgeau semnale de alarmă încă de prin februarie. Dinspre „Centru“, au venit, doar, niște apeluri la calm și la respectarea măsurilor de siguranță. S-au adăugat niște indicații vagi, despre cum ar trebui procedat, prin lecții online, acolo unde se poate, despre nevoia de co­­municare cu copiii și cu părinții lor și cam atât – fără măsuri administrative, fără direcții clare de acțiune și fără monitorizare și feedback – lipsind leadership-ul, atât de necesar în situații de criză.

În aceste condiții, au înflorit inițiative individuale, cu rezultate inerent mixte, multe de calitate îndoiel­nică. Mai grav a fost faptul că multe soluții apărute atunci au creat o imagine deformată despre ce înseamnă școala online: dacă îmi cumpăr o cameră web și un flipchart, mă filmez vorbind la cameră și scriind pe flipchart (așa cum scriu în clasă, pe tablă) și postez pe Youtube – gata, sunt „profesorul digital“! Pe de altă parte, acolo unde se lucra deja cu platforme de învățare și unde existau resurse la nivelul școlii și al familiei, lucrurile au mers ceva mai bine – învățarea online ex­tinzându-se mai ușor și mai rapid – dar, și în acest caz, fără monitorizare și evaluare.

De-abia în a doua jumătate a lunii aprilie (deci, după circa 5 săptămâni de lockdown) au apărut primele încercări de reacție coerentă la pandemie, sub forma unor instrucțiuni specifice – care încercau să împace și capra (siguranța elevilor) și varza (continuarea învățării). Tot atunci, după nenumărate semnale de alarmă, s-a încercat și o inventariere a capacității școlilor de a oferi învățare online și a elevilor de a beneficia de ea: s-au cerut, prin SIIIR, date privind accesul elevilor la terminale și la Internet. Nu știm nici acum, după un an, ce date s-au strâns atunci. Ca urmare, cifrele care indică numărul elevilor rămași (total sau par­țial) în afara învățării online sunt foarte diferite (în funcție de cine întreabă și de cine răspunde…).

Deci, prima lecție pe care eu am învățat-o, a fost că, pentru a face față unor astfel de evenimente, mai ales într-o cultură organizațională de tip „paternalist-centralist“ ca a noastră, este nevoie de o mai mare capacitate administrativă și de leadership la nivel central. S-a dovedit că punerea în funcții de decizie doar pe baza unicului criteriu „promovarea liniei partidului“, dar fără a cere viziune și capacitate administrativă, este o rețetă sigură a eșecului, mai ales în situații de criză. În alte sisteme școlare, mai ales în cele descentralizate, oamenii nu au așteptat să li se spună ce să facă, întrucât erau, deja, obișnuiți să ia decizii.

Capacitatea administrativă înseamnă, în primul rând, capacitatea de a colecta, de a analiza și de a folosi datele pentru decizii pe bază de dovezi. Or, în acest sens, nu s-au făcut progrese, ci dimpotrivă, calitatea datelor colectate a scăzut. Nici în prezent nu putem spune, clar, câți elevi au acces la echipamente conectate la Internet pentru învățarea online, câte ore de curs s-au făcut efectiv, care este prezența elevilor la aceste ore, care este raportul între sincron/asincron în învățarea online și, mai ales, care sunt rezultatele învățării obținute și care ar fi pierderile (de învățare și privind participarea la educație).

Pandemia ne-a mai învățat și că trebuie să ne așteptăm la orice. Ca urmare, administrația publică (la toate nivelurile, inclusiv la cel al școlii) trebuie să ia foarte în serios elaborarea unor planuri de continuitate – de exemplu, cum să fie oferite serviciile publice atunci când instituțiile responsabile sunt închise fizic (cum au fost în timpul pandemiei). Mai mult, ar fi fost utile și teste de reziliență (după modelul „testelor de stres“ aplicate băncilor) pentru a evalua capacitatea de răspuns a școlii la situații de criză.

De prin luna mai a anului trecut (la sfârșitul stării de urgență), lucrurile au început să se așeze, cât de cât, iar datele au început să curgă. Prima constatare a fost că un procent însemnat dintre elevi (repet, în funcție de cine numără: între 20 și 60%), mai ales din familii/comunități defavorizate, nu au avut acces la echipamente pentru învățarea online și la Internet și nici la alte materiale pentru învățare. Foarte puține școli au avut inițiative (resurse și/sau voință) pentru a găsi modalități alternative de continuare a învățării (de exemplu, distribuind elevilor materiale de învățare tipărite, combinate cu feedback telefonic).

Pe de altă parte, școlile favorizate (publice și private) au înflorit, iar învățarea online a continuat să se îmbunătățească: au fost adoptate (rapid, în unele cazuri) diferite platforme de învățare, iar lecțiile „pe Zoom/Meet“ au devenit o obișnuință.

Părinții elevilor din aceste școli favorizate, singurii (individual și prin asociații) cu voce în mass-media și pe rețelele sociale, au început să preseze sistemul (care s-a lăsat presat…) pentru noi măsuri în favoarea lor. De exemplu, s-au luat măsura „sprijinirii“ bieților elevi prin coborârea standardelor la evaluările și examenele naționale (s-a dat „materia“ dintr-un semestru la Evaluarea Națională și la examenul de Bacalaureat). Ca ur­­mare, într-un an în care, în toată lumea, pierderile de învățare se măsurau în luni și ani, elevii noștri au avut, la evaluări și examene, rezultate mai bune decât în anii anteriori.

de Șerban IOSIFESCU – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 18-19 / iunie-iulie 2021