Ce legătură ar putea exista între sistemul de învățământ al unei țări și fericire? Poate între învățare și fericire, da, pentru că oamenii, mai ales din Iluminism încoace, au constatat că-și pot găsi fericirea (împlinirea) prin educație. Dar dacă plecăm de la definiția dată fericirii de Emma Seppala – directorul științific al Centrului de Cercetare și Educație a Compasiunii și Altruismului de la Universitatea Stanford („o emoție pozitivă intensă care, în loc să deturneze procesul de predare și învățare din clasă, poate să îmbunătățească productivitatea și să mărească inteligența socială și emoțională“) și ținem cont de faptul că, din 2016, în programa școlară din Finlanda „buna dispoziție“ a devenit un concept pedagogic prioritar, parcă putem vedea legătura. Este baza modelului educațional finlandez: nu o școală, un experiment sau o pilotare, ci un întreg sistem de învățământ care este centrat pe „starea de bine“ a elevilor și a profesorilor. Desigur, pentru profesorul din România este o utopie.

Cartea lui Timothy D. Walker, Să predăm ca în Finlanda, apărută la Editura TREI în 2018, este mărturia unui profesor american care, începând să predea la o școală din Helsinki, intră într-un sistem de învățământ foarte diferit de cel în care se formase și în care predase. Mie, însă – un profesor din sistemul românesc de învățământ – mi s-a părut că este americanul care a descoperit America… în Finlanda. Pentru că multe dintre aspectele a căror noutate o evidențiază, multe elemente din educația finlandeză diferite de cele din educația americană sunt, pentru noi, românii, obișnuite, poate chiar ba­nale, folosite în mod curent (existența pauzelor, orele mai scurte și mai puține – în special la clasele primare, lecțiile în aer liber, colaborarea între profesori etc). Motivul este simplu: puncte comune ale unui sistem european de învățământ, di­­ferit de cel american. Cu toate acestea, la atât se rezumă asemănarea dintre învățământul românesc și cel finlandez – elemente structurale, de mult împământenite; noile reforme, menite să creeze ca­­drul necesar dezvoltării tinerilor în concordanță cu societatea modernă, sunt mult diferite.

Inspiratul refren al unui cântec al for­mației românești Vunk – Vreau o țară ca afară – a devenit, din 2010 încoace, un adevărat manifest; există acum o organizație profesională care a preluat versul drept nume și o pagină de Facebook. Vreau o școală ca afară este, încă, pe bu­zele multor elevi și profesori. Tânjim, de atâta timp, la modele europene de educație, ne uităm cu jind în curtea vecinilor și – individual – fiecare profesor încearcă să aplice inovațiile despre care ar fi auzit. Dar lipsește viziunea integratoare.

Poate fi, însă, un sistem de învățământ copiat? Argumentele pentru răspunsul negativ le avem în față de mulți ani. S-au tot încercat preluări ale unor modele străine, iar eșecul este cauzat de preluarea ca atare, neadaptată specificului românesc: mijloace existente, stare financiară, condiții climatice, valori naționale etc. Ne lovim, după un secol și ju­mătate, de aceeași problemă din teoria maioresciană a formelor fără fond. Pasi Sahlberg (profesor și autor finlandez, specialist în educație care a consiliat li­deri din sistemul educațional din întreaga lume) spune în Cuvânt-înainte la cartea lui Timothy D. Walker: „Este imposibil să transferi un sistem de învățământ dintr-o țară în alta. Sistemele de învățământ sunt entități culturale și organice complexe, asemenea plantelor sau copacilor, care cresc așa cum trebuie numai în solul și în clima natale“ (pag. 19). Dar putem păstra ce este bun din sistemul românesc (nu voi da credit preascepticilor și denigratorilor) și prelua doar ceea ce ni se potrivește. De altfel, prin cartea prezentată, autorul nu propune să transplanteze sistemul finlandez în America, ci doar prezintă, așa cum spune subtitlul, 33 de strategii simple pentru lecții pline de bună-dispoziție. Așadar, pleacă de la una dintre trăsăturile specifice (și inedite – atât pentru români, cât și pentru americani) ale sistemului educațional finlandez și analizează modul în care viziunea poate fi aplicată și în alte sisteme: „Din experiența mea, ceea ce putem învăța de la cadrele didactice din Finlanda este faptul că apreciază fericirea mai mult decât performanța. Prin deciziile simple și mărunte pe care le iau, stimulează buna dispoziție în activitatea de predare și învățare și, în cele din urmă, după cum au demonstrat numeroase teste PISA, elevii lor se descurcă onorabil“ (pag. 28). Însă, după cum observam încă de la în­ceput, nu este vorba doar despre atitudinea profesorilor, ci despre o viziune unitară, reflectată în programa școlară.

M-am bucurat, citind această carte, să regăsesc multe aspecte comune – dar nu cu sistemul finlandez, ci cu modalități în care s-ar putea desfășura procesul educativ; sunt acțiuni (nu le-aș numi chiar „strategii“) simple pe care profesorii români le practică: respectarea pauzelor, îmbinarea învățării cu mișcarea, îm­­prospătarea aerului din clasă, cunoașterea aprofundată a fiecărui elev, încurajarea sprijinului între elevi, discutarea no­telor cu elevii, colaborarea între profesori, implicarea elevilor în proiectarea și realizarea evaluării etc. Toate acestea sunt, de fapt, subcapitole ale cărții, autorul prezentându-le separat și detaliat. Pentru noi, majoritatea sunt de la sine înțelese. Însă pentru un profesor american (predând la nivel primar), venind dintr-un sistem în care elevii își schimbă în fiecare an profesorul, trec de la o oră la alta fără pauze, stau la școală până după-­amiază și care este bazat pe competiție – acele aspecte simple au fost revelatoare.

Aspectele diferite se situează atât la nivel conceptual, cât și la nivelul punerii în practică. Disciplina Etică este studiată (posibil în locul orei de Religie) din clasa I până în clasa a IX-a (finalul ciclului gimnazial). Astfel, nu e mit că în alte țări elevii sunt formați pentru viață. De exemplu, profesorul american, lucrând în Finlanda cu elevi de clasa a VI-a, analizează – cu elevii – implicațiile etice ale utilizării unui site web cu jocuri de tip întrebare și răspuns (Kahoot!), care presupune stabilirea unei ierarhii a elevilor (ceea ce ar fi de evitat); până la urmă, Timothy D. ­Walker acceptă folosirea platformei (fu­sese propunerea unui elev) deoarece jo­­cul proiectat chiar de elevi (cu întrebări din lecția de etică) a demonstrat că aceștia pot fi implicați în proiectarea propriei evaluări. Mai mult, că sistemul de învățământ finlandez este axat pe formarea abilităților de viață, o dovedesc multi­plele exemple pe care autorul le dă din propria activitate didactică în Finlanda sau chiar exemplele de cerințe din cadrul probei de Bacalaureat (pe care autorul le preia din volumul Finnish lessons al lui Pasi Sahlberg): „Limba maternă: Mijloacele de comunicare în masă se bat pe audiență – care sunt consecințele acestui lucru?; Filosofie și etică: În ce sens fericirea, viața bună și starea de bine sunt niște concepte filosofice?; Educația pentru să­nătate: Ce stă la baza recomandărilor privind regimul alimentar din Finlanda și care este scopul lor?“ (idem, pag. 206).

Performanțele școlare ale elevilor finlandezi, recunoscute internațional începând cu 2001, în urma publicării rezultatelor la testele PISA, sunt explicabile prin mai mulți factori (analizați deopotrivă de specialiștii în educație finlandezi și din lumea întreagă), dar cu siguranță unul dintre ei este preocuparea, la nivel de sis­tem, pentru starea de bine (well-being), sănătatea și fericirea copiilor în cadrul școlii. Dacă cercetările au arătat că există o legătură între muzică și succesul școlar, finlandezii au introdus în programa școlară 3 ore pe săptămână de muzică (la clasa a V-a), tot atâtea cât cele de matematică. Deci nu este vorba despre acțiunile individuale ale unui profesor ca mine, care predă Limba și literatura ro­mână și folosește muzica în procesul de învățare (ca fundal muzical – pentru at­mosferă și concentrare, asociere între arte în studierea literaturii, învățarea ritmurilor de versificație, învățarea unor concepte gramaticale pe melodie, ascultarea versurilor din literatura română puse pe muzică, în diverse genuri muzicale etc.), ci despre o viziune unitară, la nivel de sistem.

Starea de bine este considerată de Timothy D. Walker „fundamentală pentru dezvoltarea celorlalte componente ale fericirii“ (pag. 30), care ar fi, după Raj Raghunathan (profesor la Școala de Afaceri McCombs a Universității din Texas, la care autorul trimite): sentimentul de apartenență, autonomia, măiestria (eu aș spune „capacitatea de a-și arăta competențele“) și mentalitatea. De altfel, cartea de față este structurată pe cinci capitole, corespunzând celor cinci componente ale fericirii. Și nu, nu e o carte de filosofie, ci de educație; o carte despre sistemul de învățământ finlandez. Iar starea de bine nu este doar a elevilor, ci și a profesorilor; pentru ca aceștia să creeze starea de bine la ore, este necesară eliminarea factorilor externi perturbatori sau care creează stres (birocrația, tragerea la răspundere exagerată – pe care autorul nu o vede în Finlanda, dar a resimțit-o în America, volumul mare de muncă etc.). Sunt identificate șase strategii „inspirate din raportarea educatorilor finlandezi la profesia lor: căutați să atingeți starea de flux, fiți mai groși de obraz, colaborați cu colegii în pauza de cafea, invitați la ore specialiști, bucurați-vă în tihnă de vacanțe și nu uitați de buna dispoziție“ (pag. 216). Autorul îl citează pe Alejandro Adler, doctor în psihologie pozitivă la Universitatea din Pennsylvania, care conchide, în urma unui studiu (la care au participat aproximativ opt mii de elevi de gimnaziu și de liceu din statul Bhutan): „O stare de bine sporită crește performanța școlară“ (pag. 237).

Atmosfera liniștită din timpul orelor de curs este, afirmă autorul, „tipică pentru școlile finlandeze“ și „unul dintre motivele principale pentru care elevii finlandezi învață foarte eficient“ (pag. 82). Nu putem spune că nu există – în general – în România o atmosferă liniștită la ore, care variază, desigur, în funcție de vârsta elevilor, de momentul zilei sau al anului școlar sau de alți factori. Dar nici nu putem spune că eficiența este direct proporțională. Motivele sunt di­verse. Pe de o parte, Walker face afirmația pornind de la experiența personală. Pe de alta, problema ține – din nou – de po­­liticile educaționale finlandeze: „Procesul de învățare este sprijinit de o atmosferă de lucru liniștită și prietenoasă“ (extras din planul-cadru curricular, Co­­misia Națională pentru învățământ din Finlanda, 2016, p. 31, citat de autor la pag. 82). În plus, nu putem nega diferențele culturale, de specific național sau temperamental. Nevoia de liniște este observabilă inclusiv în vocabularul limbii finlandeze, care are trei cuvinte diferite pentru a o defini: saunarauha (păstrarea liniștii la saună), ruokarauha (liniștea la masă) și joulurauha (liniștea de Crăciun). Teoria spațiului mioritic a lui Lu­­cian Blaga este edificatoare în acest sens: spațiul își pune amprenta asupra structurii sufletești a unui popor și, apoi, asupra formării culturii sale. Or, noi, românii suntem și latini – „limpezi, raționali, cumpătați, iubitori de formă, clasici“, dar avem „și un bogat fond latent slavo-trac, exuberant și vital“ (Lucian Blaga, Revolta sufletului nostru nelatin). Astfel, nu ar fi de mirare ca finlandezii să fie mai „liniștiți“ decât românii.

Cu toate acestea, nu înseamnă că în școala finlandeză nu există probleme de comportament. Hărțuirea, de exemplu, a devenit obiectul unui program național numit KiVa (o abreviere a finlandezului kiusaamista vastaan – împotriva hărțuirii, dar și un joc de cuvinte: kiva înseamnă cumsecade), pus în aplicare în 90% dintre școli. Nu înseamnă că elevii vorbesc întotdeauna civilizat sau că părinții nu au pretenții exagerate. În urma experi­enței predării în școala din Helsinki, profesorul american a constatat că trebuie să-și schimbe mentalitatea. Una dintre strategiile utile pentru ieșirea din situa­țiile profesionale dificile i-a fost sugerată de mentorul său din acea școală în urma unei ședințe cu părinții: limitarea consumului emoțional. Chiar unul dintre subcapitole se numește Fiți mai groși de obraz (eu aș traduce Nu puneți la suflet!): „Mai precis, să fii gros de obraz înseamnă să tragi adânc aer în piept atunci când primești un e-mail lung și tăios de la un părinte supărat și să nu faci nimic până când nu te simți tu pregătit să răspunzi. Înseamnă și să nu te simți zdrobit atunci când directorul școlii îl laudă în public pe unul dintre colegii tăi, dar nu apreciază munca la fel de temeinică depusă de tine. De asemenea, înseamnă să nu o iei personal atunci când unul dintre elevii tăi te înjură în față“ (pp. 222-223); este o atitudine necesară pentru că: „Să fii mai gros de obraz te ajută să îți menții bucuria de a preda“ (pag. 222). Cred că orice profesor, din orice spațiu cultural poate fi de acord cu afirmația lui Walker: „Noi, ca­­drele didactice, trebuie să ne dezvoltăm reziliența pentu a putea menține buna dispoziție în clasă“ (pag. 221).

Lăcrămioara Solomon – profesor

Articol integral publicat în numărul 37-38 al revistei Tribuna Învățământului