Printre vacanțe și zile libere, elevii și profesorii dau și pe la școală. Așa se face la noi școala, pe sărite: „un modul“ (termen inadecvat, însă cum să-i zici unui fragment de an școlar care nu înseamnă nimic?!), apoi o vacanță, alt „modul“, iar vacanță, alt… și tot așa, de cinci ori într-un an școlar, plus întreruperi și reluări dictate de sărbători legale, sărbători specifice școlii, diverse „activități“, „proiecte“, „acțiuni“, „porți deschise“, „ziua școlii“ etc., precum și întreruperi fărâmițate de felul „n-am făcut ultima oră că a trebuit să plece la…“, „mâine nu facem…, că are o treabă“, „…că e consiliu“, „…dezinsecție“, „…simulare“ și enumerarea motivelor ca să nu se facă o oră, două sau o zi întreagă de școală poate continua.

În acest an, începută la 5 septembrie, școala se întrerupe după o lună și trei săptămâni, la 21 octombrie, pentru o săptămână de vacanță. La 5 octombrie, mai fusese un motiv de întrerupere a școlii, de Ziua Internațională a Educației, când școlile s-au golit și s-au închis, deși într-o astfel de zi ar fi fost grozav să fie școala deschisă, plină de elevi, de profesori, toți veseli, debarasați de constrângerile orarului, ca într-o zi cu adevărat de sărbătoare. Căzând în mijlocul săptămânii, miercuri, ziua liberă a Educației s-a putut dovedi tocmai bună pentru o legătură, prin ziua următoare, joi, spre week-end, care, conform unui soi de educație mai ales mediatică, a ajuns să fie promovat ca începând cu ziua de vineri.

Următorul modul de școală începe la 31 octombrie și ține până la 22 decembrie. La mijlocul acestui modul, școala se mai întrerupe o dată, pentru zilele libere de 30 noiembrie și 1 decembrie. Fiind și ele în mijloc de săptămână, e omenește de înțeles și de tradiție la noi să fie transformate într-o întreagă săptămână liberă.

După vacanța luată la 22 decembrie, școala reîncepe la 9 ianuarie și se întrerupe iar, la 24 ianuarie. Fiind într-o zi de marți, săritura peste ziua de luni vine în mod reflex și astfel se mai obține o mini-vacanță, la numai două săptămâni după vacanța de Crăciun și Anul Nou. După alte două săptămâni, de la 6 februarie începând, se poate lua iar vacanță, o săptămână, într-o perioadă până la 26 februarie, la alegerea inspectoratului școlar.

Mai departe, școală se face până la vacanța de Paști, din perioada 7-18 aprilie. Cine a avut vacanța anterioară în prima parte a perioadei volante pentru așa ceva, începând din 6 februarie, acum, nu are-n cotro și, practic, face două luni de școală. Cine a avut vacanță în ultimul segment posibil, cel cu încheierea la 26 februarie, face școală cam pe jumătate (o lună și nici o săptămână) față de ceialți. Astfel se vede unul dintre motivele pentru care luarea vacanței la alegere este nu numai lipsită de sens, ci și inechitabilă.

După nici două săptămâni de la vacanța de Paști, școala se întrerupe din nou, pentru că vine ziua liberă de 1 mai.

Urmează intrarea în luna iunie, cu mers la școală prevăzut până pe 16, când începe vacanța de vară. Până atunci, la 1 iunie, școala se mai întrerupe o dată, de Ziua Internațională a Copilului; zi liberă, pentru stat aproape de copii, ca și cum educația și grija se fac într-o sigură zi, dedicată. Și se mai întrerupe, o dată, imediat, după nici o săptămână: 5 iunie, Ziua Învățătorului, este prin tradiție încă o zi liberă. Cum 1 iunie cade joi, iar 5 iunie, luni, o nouă mini-vacanță este primită cu entuziasm. După zece zile, vine vacanța de vară.

Întoarcere la împărțirea anului școlar după sistem sovietic

Actuala împărțire a anului școlar în module constituie, practic, întoarcerea la un model sovietic, aplicat la noi în perioada 1950-1956. Atunci anul școlar era împărțit în patru părți, numite, evident, pătrare.

Împărțirea anului școlar în trimestre, cu vacanțe de Crăciun și de Paști și cu vacanță toată vara, ține de tradiția și de simțul comun de la noi. De-a lungul anilor și-a dovedit eficiența și echitatea. Nu a avut niciodată legătură cu regimul politic, cu muncile agricole și cu ce s-o mai fi spunând (cu ignoranță) că a avut legătură. Numite în limba de lemn a vremurilor pe care le considerăm lăsate-n urmă „vacanța de iarnă“ și „vacanța de primăvară“, în vorbirea de-acasă, din clase și din cancelarii li se zicea lejer „vacanța de Crăciun“ și „vacanța de Paște“. Ba a existat și o accentuare în acest sens: în urma unor manifestății studențești din decembrie 1968, s-a introdus vacanță de Crăciun („de iarnă“) și pentru studenți.

În contextul economic, social, climatic de la noi, sunt contraproductive întreruperea școlii cu diverse vacanțe, întinderea cursurilor până la mijloc de iunie și revenirea din vacanța de vară la începutul lui septembrie. Părinții, pur și simplu, nu au ce să facă cu copiii în vacanțele mici și dese de peste an și-i duc după ei pe la serviciu, îi lasă de capul lor etc. Cu toată asiduitatea promovării turismului de week-end, de mini-vacanță, de city break și a celui de „pârtie“, omul nostru nu-și permite decât un singur concediu pe an, și acela nu altfel decât cu zile compacte, vara, pentru că atunci îi e cel mai ușor să se descurce cu banii, având cheltuieli mai mici și cu întreținerea casei, și cu ceea ce presupune vacanța: transport, mâncare, îmbrăcăminte, putință de a-și permite și nițică risipă etc.

Din perspectiva școlii, perioadele 1-15 iunie și 1-15 septembrie se dovedesc pierdere de timp dacă sunt prevăzute ca timp de școală, dar sunt absolut necesare sub aspect administrativ. 1-15 iunie ar trebui să fie timpul încheierii situației școlare, al colectării manualelor, al unor activități extracurriculare etc. Pe deasupra, 1 iunie, ca zi a copiilor, ar avea și un rost simbolic, deschizând vacanța. Între 1 și 15 iunie ar fi timpul potrivit pentru săptămâna Școala altfel și pentru Săptămâna Verde, contopite pe durata a două săptămâni. 1-15 septembrie ar trebui să fie timpul pregătirii școlii pentru primirea elevilor: definitivarea încadrărilor, alcătuirea orarului, recepționarea manualelor etc. Cum anul școlar începe întodeauna la 1 septembrie, nu este deloc normal ca școala să se descuie odată cu venirea elevilor și profesorii să reintre tot atunci în școală, fără un timp de pregătire.

Cât despre obsesia că „avem cel mai scurt an școlar“, ea este fără rost, pentru că anul școlar nu are cum să fie mai scurt ori mai lung de un an: 1 septembrie-31 august. În schimb, obsesia anului școlar prea scurt se dovedește o bună acoperire a neputinței de a face timpul de mers la școală cu adevărat bine folosit, fără pierderi și păcăleli; asta, pentru că tot vorbim despre plăcerea mersului la școală!