Şcoala educativă – un îndemn de la Spiru Haret

5

12-2„Învăţământul, ca să fie desăvârşit, trebuie să se îngrijească nu numai a cultiva spiritul, înavuţindu-l cu cunoştinţe multe, dar a cultiva şi inima, a forma caracterul, a face, în fine, ceea ce se numeşte educaţiunea tinerimii.”
(Raport la Rege asupra activităţii Ministerului de Instrucţie, Bucureşti, 1903, Operele lui Spiru Haret, Vol. II:Oficiale: 1901-1904, p. 201).
Uneori, observăm că societatea, în general, prin oamenii pe care-i întâlnim în mod direct, în particular, aşteaptă mult prea multe din partea şcolii. Acest fapt este onorant în bună măsură, dar şi apăsător sub multe aspecte. În situaţiile complexe, pentru a avea şanse bune de reuşită urmărim să realizăm o ierarhizare a constrângerilor care ne circumscriu realitatea, astfel încât să ne concentrăm energia în funcţie de priorităţile stabilite. Punctul de pornire ar putea fi răspunsul la întrebarea: Cum vă doriţi să fie şcoala în primul rând?
Un principiu pedagogic promovat de Spiru Haret este sintetizat prin conceptul de educaţiunea integrală – şcoala trebuie să ofere nu numai instrucţie, ci şi educaţie morală şi fizică. Dar, ca acest principiu să se poată aplica, era necesar ca şcoala să fie prioritar educativă: „Şcoala este menită să dea elevilor nu numai instrucţiunea necesară, dar şi educaţiunea morală şi fizică, prin care se poate asigura sănătatea sufletului şi a corpului. Cu atât mai mult revine această sarcină şcoalei noastre, cu cât la noi educaţiunea familială lipseşte prea adeseori” (Operele lui Spiru Haret, Vol. II: Oficiale: 1901-1904, p. 175).
Spiru Haret recomandă orientarea demersului didactic prioritar spre educaţie. De pildă, nu atât teoria muzicală îi va rămâne şcolarului ca reper în viaţă după absolvirea cursurilor, ci mai ales educaţia muzicală, cultivarea spiritului spre receptivitatea artistică. Tot aşa, la nivelul şcolii, în general, pe lângă transmiterea propriu-zisă a unor cunoştinţe şi formarea unor abilităţi intelectuale şi a unor deprinderi practice, foarte importantă în dezvoltarea personalităţii tinerilor este educaţia, mai cu seamă în valenţele ei morale.
Foarte interesant este faptul că ideea şcolii educative face trimiteri directe, mai cu seamă la implicarea adulţilor în activităţile specifice şcolii.
De pildă, referitor la părinţi, Spiru Haret observa că nu se poate conta mereu pe concursul familiilor, mai cu seamă atunci când aşteptarea e aceea ca ei să realizeze ceea ce nu poate face şcoala. Unii dintre părinţi nu se interesează de ce fac la şcoală copiii lor, alţii privesc şcoala ca pe o povară suplimentară la care trebuie să facă faţă, într-un context de sărăcie care determină condiţii de viaţă oricum dificile. Educaţia trebuie să o facă, în primul rând, şcoala. În mod complementar, educaţia va fi continuată acasă, apoi în comunitate, am constata astăzi.
Dar măsurile de îmbunătăţire a educaţiei nu se adresează numai copiilor de vârstă şcolară, ci îi vizează şi pe adulţii trecuţi de vârsta şcolii, despre care în prezent am vorbi în termenii programelor de tip A doua şansă. Mulţi dintre aceştia practicau deja diferite meserii, iar studiile, deşi nu le aveau, le erau totuşi absolut necesare.
Pe vremea lui Spiru Haret, şcoalele de adulţi reprezentau o formă de a suplini faptul că adulţii nu parcurseseră clasele primare. Funcţionarea şcoalelor pentru adulţi era prevăzută în Legea învăţământului primar (În anul 1901-1902, funcţionau 171 de şcoli rurale pentru adulţi, cu un număr de 11.934 de auditori. În anul şcolar 1902-1903, numărul şcoalelor de adulţi era de 995).
Activitatea în şcolile pentru adulţi nu era omogenă, în unele judeţe subvenţiile comunale erau mai puţin semnificative; în altele mai generoase, în unele localităţi audienţa la cursuri era mai numeroasă, de pildă „prin faptul că miliţienii şi rezerviştii, instruiţi duminica pentru exerciţiu, au fost îndatoraţi de către comandanţii lor ca să asculte şi la cursuri” (Vol. II, p. 279). Cursurile erau ţinute de către institutori, profesori, dar şi de ingineri şi ofiţeri.
Tot în acea vreme se mai desfăşurau şi cursuri complementare, dedicate elevilor care absolviseră cursul primar, dar nu împliniseră vârsta de 14 ani. Scopul declarat era reducerea analfabetismului: „Pentru a micşora dar, în mod simţitor, marea masă a analfabeţilor, care constituie pentru ţară o povară, un pericol şi piedica cea mai mare pentru înaintarea ei temeinică în civilizaţie, ar trebui să aşteptăm încă multă vreme, în care bunul renume al ţării ar continua să fie înjosit şi în care toată lumea ar avea toată vremea ca să-i treacă cu mult înainte” (Operele lui Spiru Haret, Vol. III: Oficiale: 1907-1910, p. 71).
Constatările sunt din ce în ce mai nuanţate, la nivel individual părea că lucrurile stau relativ bine, dar la nivel general, de masă, rezultatele erau încă precare.
Spiru Haret deplânge starea generală a populaţiei, arătând că, la sate, lumea abia se descurcă cu greutăţile vieţii. Cu toate acesta: „A venit însă vremea ca să începem a lucra şi prin noi înşine. Unui popor inteligent şi vioi, cum este poporul românesc, trebuie să-i fie de ajuns 50 de ani, pentru a înţelege rostul vieţii sale naţionale şi să ştie a lucra prin sine însuşi, fără să aibă veşnic nevoie ca să fie dus de mână” (Operele lui Spiru Haret, Vol. VII: Polemice şi politice: 1887-1900,

  1. 259). Dar pentru asta este nevoie de ştiinţă de carte.

Importanţa şcolarizării de masă, cum am spune astăzi, este pusă în evidenţă mai cu seamă privind reliefarea utilităţii ei într-o societate modernă. Omul lipsit de carte este, considera Spiru Haret, într-o situaţie chiar mai precară decât a sclavilor cunoscuţi în istorie: „…într-o societate modernă, omul lipsit de ştiinţă de carte nu este într-o condiţie cu mult mai rea decât erau sclavii din vechime. Pe aceştia, cel puţin stăpânii lor erau datori să-i hrănească; pentru sclavul modern nici dreptul acesta nu există” (Operele lui Spiru Haret, Vol. VIII: Polemice şi politice: 1905-1907, p. 96).
Mai poate fi de interes şcoala educativă în secolul douăzeci şi unu? Cu siguranţă că da, în măsura în care efortul educativ vizează mai cu seamă mediile de rezidenţă rurale, combaterea analfabetismului (funcţional, am putea preciza), apropierea părinţilor elevilor de şcolile unde aceştia învaţă. Altfel spus: ce mai rămâne de făcut în condiţiile în care, pe de-o parte, avalanşa de informaţii specifică societăţii postmoderne creează o presiune suplimentară asupra învăţământului, iar pe de altă parte, sărăcia, izolarea în medii de viaţă modeste îngreunează până la a opri participarea şcolară?
Un răspuns posibil de acceptat este următorul: şcoala să fie una prioritar educativă. Aceasta reprezintă o tendinţă pe care o observăm sugerată şi din titlul unor discipline şcolare actuale: educaţie artistică, educaţie pentru sănătate, educaţie financiară, educaţie pentru drepturile omului, educaţie privind drepturile de proprietate intelectuală şi încă multe altele.
Dr. Cristina ŞTEFAN, Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti