Foto: dreamstime

Fiecare om de pe acest pământ, indiferent de locul pe care îl ocupă în ierarhia socială, știe că timpul nu este reversibil și în acest sens totul trebuie făcut la momentul potrivit, mai ales dacă e vorba de edu­­cație. Și aș reaminti în acest sens o frază cu valoare de adevăr semnată de Ion Heliade Rădulescu, cel care îndemna se­menii să lase posterității cartea atât de necesară unui popor: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!“. Revin la aforismul privitor la educație, dar și la urmările unei educații precare: „Fără școală să nu aștepte nimeni nici părinți buni, nici fii buni, și prin urmare nici stat bine organizat și bine cârmuit și păstorit“. Dacă tot ne referim la problemele și prioritățile Educației, trebuie să avem grijă de cuvânt, mai bine spus de importanța acestuia în viața copilului, elevului sau studentului, cei care trebuie să desco­pere importanța lui covârșitoare, cuvântul care reprezintă, de ce nu, cheia cu ajutorul căreia se va deschide calea cu­­noașterii și, evident, a importanței acesteia pentru a fi în pas cu timpul. Cele două repere, timpul și cuvântul, ne oferă șansa de a învinge, de a putea, de a ne realiza ca oameni. Șansa este sau ar trebui să fie izbânda eforturilor noastre și nicidecum o întâmplare sau un cadou, ca să folosesc un cuvânt mai blând. Problemele din învățământul românesc ar trebui să fie prioritățile Educației, fiindcă generațiile de elevi și studenți vor fi adulții de mâine care vor da seamă în fața provocărilor vieții, vor fi obligați să decidă atât pentru ei și, posibil, pentru alții. Privind fără patimă la mulți dintre cei care trebuie să ia decizii pentru ceilalți, ajungem la o concluzie dureroasă. Or, o educație precară creează generații care nu vor putea să progreseze, care nu vor putea să-și asume mai nimic din ceea ce se așteaptă de la ele, sau, dacă se află în poziția din care sunt obligate să hotărască, o vor face alții pentru ele, în cazul în care au avut inspirația să se înconjoare de oameni utili. Nu poți fi mereu persoană de mâna a doua, fiind de fapt în fotoliul de onoare. Educația este sau ar trebui să fie punctul zero al demersului public, al instituțiilor, școlilor, dar și al părinților. Există și au existat instituții de învățământ (din ce în ce mai puține!) prestigioase, cu profesori foarte bine pregătiți, cu viziune pedagogică, oameni care și-au înțeles menirea de a scoate din anonimat tineri care vor duce mai departe ștafeta. Analfabetismul funcțional a atins cote alarmante, iar generațiile supranumite Z sau Y, sau mai știu eu cum, privesc lumea de pe telefon, tabletă etc., intrând în jo­­cul deseori periculos și perdant al rețelelor de socializare. De ce revenim la exemplele trecutului se vor întreba mulți, atât cei care neagă contribuția unor oameni care au pus bazele învățământului mo­dern pe aceste plaiuri, dar și cei care, din păcate, nu au ca sursă de informare decât aceleași rețelele de socializare. Pentru că multe dintre acțiunile, hotărârile privind învățământul sunt exemple care pot fi actualizate acestei epoci. Lumea nu în­­cepe cu noi, lumea suntem noi.

Da, mă voi referi în acest articol la câteva personalități care au pus bazele învățământului românesc, a căror moștenire spirituală e valabilă și azi. Așa cum veți remarca, primul număr din anul 2025 al revistei Tribuna învățământului (număr dublu 61-62, ianuarie-februarie) stă sub semnul Zilei Naționale a Lecturii (15 februarie) și se va concentra pe problemele și prioritățile Educației, ale învățământului preuniversitar și universitar și cred că este necesar să acordăm prioritate cărții și, implicit, lecturii. În acest sens aș aminti de îndemnul lui Mihai Eminescu, mai ales că pe 15 ianuarie s-au împlinit 175 de la naștere, o zi cu semnificație emoționantă, gândindu-ne la „cel care a dat stil sufletului românesc“ (Garabet Ibrăileanu): „Citește. Numai ci­tind mereu creierul tău va deveni un la­­borator nesfârșit de idei și imagini“. Ți­nând cont de importanța acestei date din calendarul culturii române, aș dori să reamintesc ce spunea un alt uriaș poet, Tudor Arghezi, despre cel care a așezat limba română pe făgașul ei modern și definitiv: „A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i su­­pere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă […]“.

În a doua jumătate a secolului XIX românesc, într-un stat abia constituit (1859), a apărut un om providențial, un spirit enciclopedic, academician, avocat, critic literar, eseist, filosof, jurist, pedagog, politician, scriitor, prim-ministru al României între 1912-1914, ministru de Interne, membru fondator al Academiei Române, fondator al Societății literare „Junimea“ și al revistei Convorbiri literare, Titu Maiorescu, de la a cărui naștere se împlinesc 185 de ani (15 februarie 1840). A studiat la Viena, Berlin, Giessen, Paris, fiind, mai târziu, rector al Universităților din Iași și București. Maiorescu este autorul teoriei „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl face în articolul În contra direcției de astăzi în cultura română (1868), în care condamnă introducerea unor instituții copiate după cele occidentale și cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creația și nivelul de cultură al poporului român: „Forma fără fond nu numai că nu aduce niciun folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură“. Vi se pare desuetă această afirmație? Nicidecum. Este la fel de actuală ca și acum 157 de ani, când a fost adusă în atenția celor care se ocupau de soarta Educației Naționale. Revenind, Titu Maiorescu a fost primul mare critic literar, creator de școală în cultura românească. În activitatea politică a deținut, între altele, funcția ministru al Cultelor și cea de ministru de Externe. În lucrarea dedicată lui Titu Maiorescu, un alt mare spirit al culturii române, Eugen Lovinescu, sintetiza rolul acestui om excepțional în și pentru cultura română: „La răspântiile culturii române veghează, ca și odinioară, degetul lui de lumină: pe aici e drumul“ (T. Maiorescu, 1940). Am să reamintesc doar câteva dintre direc­țiile în care a mers Titu Maiorescu privind educația, subiect fierbinte și azi, în mileniul trei. După ce obține la Paris di­­ploma de licență în drept, cu lucrarea Du régime dotal (28 noiembrie 1861), două săptămâni mai târziu, începând cu 10 decembrie, ține în capitala franceză un ciclu de conferințe despre „Educațiunea în familie“. Așa cum afirmam, fără implicarea părinților, școala este ca o clădire fără uși. În octombrie 1863, numit director al Școlii Normale Vasile Lupu din Iași, predă pedagogia, gramatica română, psihologia și compunerea. Inițiază, pentru prima oară în România, practica pedagogică a elevilor, printre cursanți avându-l și pe Ion Creangă. Convingerea mea este că practica pedagogică, practica la instituțiile (generic spus!) în care vor ajunge viitorii specialiști, ar trebui să fie o permanență, pentru că teoria rămâne doar prima treaptă în ascensiunea tinerei ge­nerații. E doar un gând al omului care a trecut de mult acest prag necesar.

Revenind la Titu Maiorescu, la 8 aprilie 1880 citește în sesiunea generală a Academiei proiectul noii ortografii a limbii române. Inițiativă esențială pentru fixarea normelor limbii române moderne. Aș vrea să reamintesc faptul că în anul 1883 publică ediția princeps Poezii de Mihai Eminescu, la Editura Librăriei Socec & Comp. București. Titu Maiorescu motivează apariția acestui volum ­„dintr-un simțământ de datorie literară. Trebuiau să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar și cele începătoare ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gânduri într-o frumusețe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață“. Numărul edițiilor de poezii ale lui Eminescu se ridică în timpul vieții lui Maiorescu la 10 (publicate în perioada 1883–1913). Sigur, întreaga sa viață a dedicat-o înălțării culturii și implicit a nației române, implicându-se atât ca om al cetății, dar și ca un veritabil creator. Am ales un citat din lucrarea Considerații filosofice pe înțelesul tuturor (1861), care poate fi considerat chiar o profesiune de credință: „Să năzuim către o viață nouă, plină de prospețime! Să contopim știința cu viața reală, să evadăm din celulele înăbușitoare ale contemplării abstracte! Iată stindardul științei actuale, iată vocația ei socială! Iar filozofia, mai mult decât oricare altă îndeletnicire, are datoria să țină seama de această vocație socială. Căci dintre toate relațiile, cele mai nobile sunt cele ce se țes între oameni. Iubirea fiind relația cea mai perfectă, pentru că este și cea mai sublimă, universală și puternică, putem afirma că filozofia, care etimologic înseamnă «iubirea de știință», este în esență știința iubirii“.

Dacă vorbim despre Educație și im­­plicit despre învățământ, nu putem trece cu vederea că pe 15 februarie 1851 se năștea la Iași Spiru Haret, figură emblematică a școlii românești, cel care a revoluționat sistemul școlar și, lucru de netăgăduit, a micșorat rata analfabetismului creând condiții ca și copiii din zona rurală să aibă acces la învățământ. Tot el a înființat primele grădinițe. Ajungând ministru al Instrucțiunii Publice (8 ani în trei mandate), primul român cu un doctorat la Sorbona a reformat învățământul, de la cel primar la cel universitar. Una dintre cele mai cunoscute măsuri adoptate a fost „curba lui Haret“, pe fondul crizei financiare în care se afla România la 1901, prin care salariile erau reduse în așa fel încât cei cu lefuri mai mici să fie mai puțin afectați. Tot el este și cel care a introdus examenul de admitere la facultate, după ce a decis reducerea anilor de liceu la 3, dar și introducerea unei ore pe săptămână de gimnastică. Plecând de la ambițiosul proiect „o școală în fiecare sat“, Spiru Haret a reușit să facă peste 1.200 de școli în satele românești. Am speranța că atitudinea ministrului Haret poate fi un exemplu pentru cei care conduc sistemul educațional de azi, prin faptul că nu a fost un ministru care a condus școala românească din cabinetul său, ci a luat pulsul învățământului direct din școli, implicându-se în conturarea procesului educațional. Se știe că Spiru Haret coresponda cu cadrele didactice adresându-li-se întotdeauna cu sintagma „domnule învățător“ și terminând invariabil cu „al dumitale devotat“, micșorând distanța dintre ministru și pedagog. Nu probabil, ci sigur au fost persoane care i-au reproșat faptul că este prea apropiat de oameni, de aceea într-un discurs ținut la Cameră la 4 decembrie 1903, Spiru Haret a replicat: „După concepția unora, domnilor, ar trebui ca ministrul Instrucțiunii să fie un Dalai Lama de care să nu se poată apropia nimeni și nimeni dintre dascăli să nu-i poată vedea fața. Concepțiunea mea, d-lor, e alta: eu cred că ministrul, oricare ministru, este dator să fie în cea mai aproape atingere cu toți cei pe care este chemat să-i administreze. Să le dea în­demnuri și să le dea sfaturi; să le dea învățăminte, să-i certe atunci când ei greșesc. Eu așa fac. Este o muncă foarte mare pentru care mi-o dau pentru aceasta, dar nu-mi pare rău de dânsa“. Poate redeveni acest discurs un exemplu și pentru astăzi? Presupun că aceasta este direcția, chiar dacă aceste cuvinte au fost rostite acum 122 de ani. Tot Spiru Haret reorganizează școlile normale mărind numărul anilor de studiu la șase, însă argumentând această schimbare: „Învățământ practic pentru viață, potrivit nevoilor noastre social-economice, precum și aspirațiilor noastre naționale“. Pentru a ușura munca învățătorilor, a creat Biblioteca pedagogică tipărind traduceri din literatura pedagogică. La 24 ianuarie 1908, Haret declara în Parlament: „M-am străduit ca din învățători și preoți să creez o forță pe care s-o îndreptez întreagă contra stării de ignoranță și de decădere a țărănimii sub toate for­mele ei“. Sigur, atunci, ca și acum, se pune întrebarea: cum a reușit? Din necesitate? Sigur. Dar Spiru Haret a fost omul potrivit la locul potrivit, a înțeles că timpul nu așteaptă pe nimeni, a avut încredere în puterea cuvântului, a acordat o șansă miilor de copii de a ieși din zona întunecată a analfabetismului. Am scris prea puțin despre marele intelectual licențiat în matematică, fizică, doctor cu teza Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare, ducând mai de­parte și corectând cercetările lui Laplace, Louis de Lagrange și Denis Poisson asupra varietății axelor orbitelor planetare. Da, dar în conștiința oamenilor a rămas ca reformatorul învățământului românesc, reper, zic eu ca și mulți alții, pentru contemporani. Ca să înțelegem demersul acestui om providențial am să închei cu un fragment dintr-o scrisoare din anul 1901, care, îmi permit să afirm, reprezintă chintesența acțiunilor sale: „Multe am întreprins, mai multe poate decât poate spera un om ca înainte să poată duce la bun capăt. Dar dacă când voi închide ochii vom vedea că sămânța aceasta nu s-a pierdut, vom putea zice că nu am trăit degeaba“.

Pușa Roth – membră a USR, membră a UZPR, redactor-șef ajdunct al revistei culturale Leviathan, director al Editurii Leviathan

Articol publicat în nr. 61-62 al revistei Tribuna Învățământului