Peste balcon atârnă o pânză. Fiind la parter şi trotuarul cam blocat cu maşini, fâlfâie parcă scutură cineva de pe balcon o faţă de masă în capul trecătorilor. Se vrea a fi un banner, o firmă cu litere vopsite. Anunţă cursuri „acreditate intern şi internaţional“ şi enumeră o listă de domenii în care asigură certificare. Sunt şi domenii din acelea clasice, în care, pentru certificarea asigurată în alte condiţii, s-au chinuit, au buchisit ori au trecut fluierând generaţii întregi, sunt şi din cele specializate, sunt şi unele domenii creative, cum e-o vorbă spusă rotund azi, ca matricolă de apartenenţă la trend. Formarea, specializarea şi certificarea în fiecare dintre domenii în parte erau ştiute ca necesitând ani de şcoală, inclusiv studii superioare, iar până la studii, zbatere pentru acces, căutare, drumuri. Acum, din câte se vede, cineva se oferă să transmită cursuri cu certificarea aferentă peste balcon; poate chiar de pe balcon. Se recomandă la modul propriu la drumul mare ca deţinător al recunoaşterii de nivel maxim (acreditare internă şi internaţională), pe care în mod obişnuit organizaţii universitare cu atuuri umane, ştiinţifice, materiale se zbat intens, timp îndelungat s-o obţină, iar destule nu reuşesc. Iată acum recunoaşterea internaţională etalată peste balcon, valorificată în ofertă de formare.
Importante în acest context nu sunt nici oferta de cursuri în sine şi nici ofertantul, localizarea etc. Semnificativă este sugestia asupra unui obicei, devenit practică şi având tot mai mult aspectul unui fenomen: deprecierea şcolii ca instituţie, exact spus a cadrului de exprimare, a sursei şi a modul de acoperire a ofertei şcolii prin „alternative“. Totodată, este vorba despre deprecierea până la anulare a priorităţii cuvenite omului trecător prin şcoală, cu ştiinţă de carte şi de meserie evaluată şi atestată de oameni ai acelei şcoli. Există astăzi meserii – generic spus – şi locuri de exercitare a acestora sub ale căror denumiri şi încadrări încap într-o nedreaptă egalitate (poate exista aşa ceva?!) şi absolvenţi de cicluri ale studiilor superioare deţinători de diplome, şi absolvenţi de stagii, de programe, de formări, de „şcoli pentru“ sau „şcoli de“, primitori la sfârşit de certificate, carnete, atestate. La urmă, toţi se numesc la fel din punctul de vedere al încadrării administrative la locul de muncă şi sunt consideraţi la fel. Îşi găseşte astfel consfinţirea aşa-zisa înţelepciune potrivit căreia „diploma nu contează“, creată în urmă cu douăzeci şi ceva de ani, de către cei lipsiţi de argumente şcolare superioare care să le îndreptăţească dorinţa de acces în câte o zonă cu care ei în mod normal nu au cum să fie compatibili. Mai direct spus, „diploma nu contează“ era un altfel de a zice „nu contează că nu ştiu carte, că nu sunt calificat în domeniul ăsta, eu pretind loc aici“.
Cu trecerea timpului, pretenţiile s-au cizelat. Neaveniţii au rămas, li s-au adăugat alţii, tot mai mulţi. Subminarea şcolii s-a „perfecţionat“, ajungând să fie afirmată, susţinută cu tot mai multă seninătate, inclusiv în chip de prostire-n faţă de-a dreptul, cu obiectivul de convingere că „aşa trebuie“, „aşa se face (peste tot)“, „aşa se cere“. Speculându-se apelul la partea practică a procesului de a învăţa câte ceva (practică existentă dintotdeauna ca firească în şcoală şi chiar făcându-se), învăţătura de carte a devenit „formare“. S-a găsit că şcoala nu mai este suficientă – dacă nu cumva este chiar nepotrivită – pentru a oferi formare. Cerinţe şi necesităţi în principiu corecte, cele mai multe dintre ele absolut banale, au fost îngroşate, exploatate, conduse prin logici convenabile, profitabile. Exemplul generic poate fi socotit formarea adulţilor, ajunsă a fi considerată ca incompatibilă cu şcoala curentă, cu instituţia şi cu unitatea de învăţământ. O treabă necesară şi de altfel practicată demult – învăţarea continuă, toată viaţa, dusă după ieşirea din spaţiul, vremea şi gândul şcolii – se consideră că nu poate fi îndeplinită de şcoala ca atare, de profesorii ei. Drept urmare, au fost inventaţi formatorii pentru adulţi. Altfel spus, profesorii pot lucra cu oameni începând de la „clasa zero“ (oribilă denumire pentru prima clasă din viaţa de şcolar!), urcând trepte şi cicluri de studii, însă cică nu pot lucra cu oameni cumva la polul opus din punct de vedere şcolar, reveniţi în clasă peste ani. Judecând astfel, rămâne cu totul nebăgat în seamă faptul că există atâţia profesori care-i învaţă carte obişnuită, în şcoli obişnuite pe nişte adulţi: elevi la seral, studenţi la zi, oameni la cursuri postuniversitare, şcoli doctorale etc. Profesorii sunt ei înşişi produsele unui proces de formare, în a  căror pregătire intră a învăţa cum să lucreze cu diverse feluri de oameni, de elevi în sens larg. În cele acumulate prin formare iniţială (este adus în atenţie tot mai mult şi un masterat didactic), profesorii ar fi normal să găsească şi resursele utile pentru adaptare la lucrul cu oameni îndepărtaţi ca vârstă, preocupări, chef etc. de şcoala făcută în mod curent. În acest fel, mulţimea de cursuri, formări de lungă sau de scurtă durată, calificări, iniţieri, conversii şi reconversii nu ar mai fi anormal să-şi afle locul în şcoală, date în sarcina profesorilor.
Florin ANTONESCU