Cunoașterea – aprofundată – a Tratatelor de Psihopedagogie este – fără doar și poate – îndatorirea – fundamentală – a oricărui „slujitor al școlii“ și cu deosebire a celor care își asumă dificilul „rol“ de reformare a învățământului (românesc) de toate gradele (de la cel preșcolar la cel postuniversitar), pentru a-l face să răs­pundă – mai bine – „comandamentelor“ unui anumit moment istoric și unui anumit areal cultural.

Nu în ultimul rând – însă – această „deschidere spre universalitate“ ar trebui – și chiar trebuie – să evidențieze – mereu și mereu – „aportul“ nostru, profund na­țional, în configurarea acestui atât de în­semnat „segment“ al vieții sociale de pe melagurile carpato-danubiano-pontice.

Întrucât – (după) cum (bine) se știe – la noi, mai mult decât altundeva, Școala (în înțelesul cel mai larg cu putință) a reprezentat – alături de Presă, (de) Teatru, (de) Biserică etc. – unul dintre „nucleele“ în jurul cărora s-a cristalizat nu doar întreaga viață culturală românească, ci însăși conștiința noastră națională, fundamentată – temeinic – pe cele patru „mituri esențiale“ despre care vorbește George Călinescu (în Istoria literaturii române de la origini până în prezent): Mitul Situației Cosmice a Omului, Mitul Estetic, Mitul Originilor și Mitul Erotic.

Iar când spun aceasta am – în primul rând – în vedere – bineînțeles – faptul că toți marii „ctitori“ ai României moderne – începând cu „pașoptiștii“ (Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu ș.m.a.) – au „dat“ neamului nostru nu doar primele reprezentații scenice ori cele dintâi publicații de seamă, ci și-au conceput întreaga operă ca pe o veritabilă „carte românească de învățătură“… Dar să nu se creadă – în mod greșit – că doar „oamenii de litere“ au avut o astfel de contribuție majoră la dezvoltarea învățământului românesc și – implicit – la propășirea întregii noastre societăți, ci toți oamenii de cultură ai vremii. Iar pentru a convinge, e suficient – cred – să amintim exemplul strălucit al marelui pictor Theodor Aman, întemeietorul Școlii de Arte Frumoase de la noi și al Pinacotecii Naționale.

Iar când dezideratul „cantității“ a fost – pe deplin – îndeplinit, nici momentul „spiritului critic“ nu a întârziat să apară, grație – îndeosebi – contribuției inestimabile a lui Titu Maiorescu, care – (după) cum (bine) se știe – în celebrul său studiu din 1868 (În contra direcției de astăzi în cultura română) intuia – cu luciditatea caracteristică unui mare „clasic“ – pericolul întronării „formelor fără fond“… Fiindcă în absența a ceea ce este cu adevărat „substanțial“, totul este „lovit“ de nulitate… De aceea: „este mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea“.

*

E un „principiu“ de la care nu s-a abătut niciunul dintre mari îndrumători de cultură ce i-au urmat lui Titu Maiorescu, în frunte cu Spiru Haret, de la care ne-a mai rămas o „lecție“, la fel de importantă: anume aceea că orice „proces de reformare“ a școlii românești trebuie pornit „de jos în sus“ (și nu invers)… Fiindcă Spiru Haret și-a formulat „direcțiile novatoare“ numai consultarea sugestiilor oferite de „dascălii“ din mediul rural, cu care a purtat o foarte bogată corespondență.

*

Din fericire, tot spațiul cultural românesc a avut și o altă contribuție majoră la configurarea „direcției“ pe care trebuie s-o urmeze Școala: și anume, a intuit – și a stipulat cu limpezime – faptul că procesul instructiv-educativ care se desfășoară în școală și în afara ei – nu este – și nu trebuie să fie – decât un element constitutiv al amplului Drum Inițiatic ce conduce la Formarea unei Personalități, în sensul acela plenar pe care-l „configurează“ Goethe (în Wilhelm Meister), cu cele două laturi constitutive ale sale, Anii de Ucenicie și, respectiv, Anii de Călătorie.

*

Ca și-n alte „spații“ culturale, învățământul românesc este organizat – de multă vreme – (după) cum (bine) se știe – în jurul câtorva „module“, unele așa-zis „teoretice“ (cu cele două elemente constitutive ale lor: „real“ și „uman“), altele „practic-aplicative“ (școli profesionale, licee industriale), altele „vocaționale“ (sportive, de muzică, de coregrafie, de arte plastice etc.). Legat de aceasta, o observație se impune, totuși: excesul de „pragmatism“ al unora dintre cei care trasează „destinele“ învățământului ro­mânesc contemporan face – din nefericire – tot mai evidentă – tendința – și dorința – de a plasa într-un „con de umbră“ tot ceea ce – în mod tradițional – se înțelege prin „cultură umanistă“ (literatură română și universală, istorie, limbi clasice, educație plastică și muzicală etc.); și nu doar că este reală, dar „tendința“ aceasta este plină de consecințe dintre cele mai nefaste; fiindcă „utilitarismul“ acesta de tip stalinist nu face altceva decât să „văduvească“ Ființa și Existența Umană de una dintre cele mai însemnate coordonate (definitorii) ale sale; întrucât: „viața poate să aibă și alte scopuri și alte nevoi mai importante decât acelea de a produce și achiziționa cât mai multe mijloace de trai material“ (D.D. Roșca, Studii și eseuri filosofice, E.Ș., 1970, pag. 205). De ce? Pentru că: „Viața într-adevăr serioasă, viața omenească în sensul deplin al cuvântului, este numai cea dusă pe plan spiritual“ (D.D. Roșca, vol. cit., pag. 205). Și mai exact spus: cele care „dau farmec omenesc și rost vieții“ sunt tocmai „valorile afective ale existenței“ (D.D. Roșca, vol. cit., pag. 205). Iar aceste „valori afective“ sunt „inoculate“ (în Ființa Umană) numai de (prin) „disciplinele“ așa-zis „umaniste“.

În absența lor, Omul „contactează“ cea mai teribilă dintre „boli“: și anume „uscăciunea sufletească“, de care nu se poate „vindeca“ decât prin „invocarea dragostei“… Fiindcă „pustiul (nostru) lăuntric“ are o singură „cauză“ și aceea majoră: „vidul de iubire“ (Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, Ed. Humanitas, Buc., 1991, pag. 44).

Urmarea? O „lume“ populată doar cu (de) „indivizi“ cu „suflete uscate“ este una (întru totul) sinonimă cu aceea din Ferma animalelor a lui Orwell… Adică, un „meleag“ subuman, în care noi toți am fost prefăcuți (preschimbați, transformați) – ca la un devastator „semn“ malefic în nișște „rinoceri“… Ca în cunoscuta piesă a lui Eugen Ionescu…

Fiindcă „societatea“ organizată doar după principile „extensivității“ și „exteriorității“ este o „societate a departelui“, res­pectiv „o lume ce n-are nimic sfânt în ea“, o „lume“ în care „se instaurează raporturi (…) între euri (…), însă nu și rapoarte (…), conexiuni vii între om și om“ (Constantin Noica, Modelul cultural european, Ed. Humanitas, Buc., 1993, pag. 162).

Petre Constantinescu – profesor

Articol publicat în numărul 35 al revistei Tribuna Învățământului