Am ezitat să scriu despre câteva „evenimente“  ale şcolii  din ultima perioadă care au implicat relaţia profesor-elev sau elev-instituţia şcolii. Mi s-a părut că evenimentele au devenit, fără o motivaţie serioasă, doar „ştiri de scandal“ şi nimic mai mult, întărind astfel, încă o dată, convingerea unei părţi a corpului profesoral cum că presa nu e interesată decât de raiting şi nimic mai mult. Astfel de „evenimente“ precum balul bobocilor de la un colegiu din Cluj, sau de la altul din Bucureşti, neprimirea la cursuri a unui elev cu părul prea lung, tot în Cluj,  „scurtarea“ părului unor preadolescenţi de clasa a VII-a sau a VIII-a de către o profesoară de matematică la un colegiu din Ploieşti, ori un comunicat al Consiliului Naţional al Elevilor  etc., toate acestea au ocupat, la un  moment dat, prima pagină a televiziunilor de ştiri şi nu numai. Şcoala a reacţionat în felul ei, iar reacţia a fost, ca de obicei, una defensivă, în unele cazuri semănând foarte bine cu mitica şi cunoscuta  „spălare pe mâini“. Vom ancheta, vom cerceta… cam acestea au fost în esenţă comunicatele date de către inspectoratele şcolare ori de către şcolile implicate (atunci când s-au dat comunicate!). După care s-a aşternut liniştea. Aşadar, cel mai semnificativ lucru în toată această confruntare a realităţii şcolii cu opinia publică a fost încercarea „disperată“ a şcolii de a  separa apele, de a găsi acele „argumente“ pentru a se deroba de orice răspundere. Nici până azi, de pildă, nu e clar, după ştiinţa noastră, dacă la balul bobocilor de la Cluj au fost sau nu prezenţi doi profesori al colegiului. Aşa cum nici până azi nu e foarte limpede ce s-a întâmplat cu părul prea lung al celor doi elevi de la Ploieşti, întâmplare care  a căpătat în comunicatul Consiliului Naţional al Elevilor proporţiile unui… atac la persoană, la integritatea fizică şi emoţională a elevului.
 Or, toate aceste neclarităţi spun ceva; ele vorbesc despre lipsa (aparentă?!…) de instrumente ale şcolii de a dialoga convingător cu ceea ce înseamnă mediul social, în care şcoala îşi desfăşoară activitatea. Cazul de la Cluj, în care în cadrul unui concurs, elevii au mimat „sexul oral“, pare a fi fost tranşat prin neimplicarea şcolii. Altfel spus, în afara şcolii, elevul se poate comporta oricum, poate face orice, atâta vreme cât regulamentele şcolare nu cuprind ca realitate de aplicare a acestora decât spaţiul şcolii. Educaţia ne apare astfel ca un proces tehnic şi limitat spaţial, extrem de specializat, în care obligaţiile actorilor încep şi se sfârşesc în condiţii bine determinate. Este adevărat că, într-o societate democratică, lucrurile par a fi chiar în acest fel reglate. Cineva de lângă tine din autobuz face un gest care te afectează, dar tu nu poţi interveni, trebuie să suporţi până la capăt consecinţele, fiindcă s-a stabilit, nu se ştie prea bine de către cine, că  nu (mai) există în „fişa postului“ tău de cetăţean un asemenea drept. Singurul drept pe care-l ai e să sesizezi… poliţia! Dar dacă în spaţiul public aşa ceva pare a fi în regulă, în spaţiul şcolii limitarea ideii de educaţie la acest spaţiu pare fi ceva imposibil de făcut. Cu alte cuvinte, indiferent de ce scrie în regulamentele şcolare, comportamentul elevului în afara şcolii este o prelungire a unui proces educativ dinamic, în cuprinsul căruia feedback-ul pentru şcoală e de nevitat. Altfel spus: participarea elevilor la „concursul“ de la balul bobocilor de la Cluj, chiar dacă rămâne, din punct de vedere regulamentar, nesancţionabil în planul comportamentului strict, el trebuie să se constituie într-o problemă pentru liceul/colegiul în cauză. Nu una de căutare a vinovaţilor neapărat, ci una de „conştientizare“ a unor valori  precum comportament, responsabilitate, etos şi apartenenţă la o instituţie, decenţă, moralitate etc. Veţi pune pe drept cuvânt întrebarea cine ar trebui să se ocupe de acest lucru: dirigintele clasei căreia îi aparţin elevii, directorul unităţii şcolare, consilierul colegiului, părinţii elevilor în colaborarea cu conducerea şcolii (ceea ce sună deja interesant ca idee de  responsabilitate educativă!)?!… Realitatea este că pornind de la un asemenea eveniment, precum concursul de la balul bobocilor, o şcoală serioasă ar fi putut găsi un format educativ în cuprinsul căruia, pornind de la incidentul ce a generat scandalul în cauză, să dezbată probleme ce privesc o mulţime de aspecte ce ţin de educaţia tânărului, inclusiv de educaţia sexuală a acestuia. S-a făcut aşa ceva la Cluj?! Întrebare mai degrabă retorică. Am putea specula, dacă am renunţa la fondul retoric al întrebării, şi da un răspuns negativ: nu, nu s-a făcut, e prea complicat, profesorul are alte obligaţii care-i consumă timpul. Etc., etc…
Poate că situaţia descrisă de noi, scenariul complet al „rezolvării“ unui incident scandalos, se înscrie în ceea ce unii ar putea numi scenariu ideal, utopic al educaţiei. Realitatea este însă cumva alta: nu atât imposibilitatea desfăşurării unui ase­me­nea scenariu e în discuţie, ci vulnerabilitatea tot mai evidentă a şcolii de azi în faţa multiplelor pro­bleme  şi cazuri cu care ea se confruntă. În faţa unei asemenea stări, şcoa­la, profesorii răspund une­­ori fie prin gesturi „disperate“  (cazul elevilor/elevului de la Ploieşti!) fie printr-un refugiu în regulamente sau reguli aco­peritoare, fie printr-o apli­care defectuoasă a nor­­­melor, ultima soluţie fiind realmente semnul unei imaturităţi civice şi instituţionale din partea şcolii. De altfel, acest gen de vulnerabitate se confirmă, uneori, când te aştepţi mai puţin. În încercarea noastră de a face o anchetă cu privire la modul în care au fost alese manualele pentru clasa a V-a, o anchetă aşadar „fără miză“ şi care nu ar fi putut pune neapărat şcoala într-o postură incomodă, o doamnă directoare din sectorul 5 al Capitalei mi-a pus întrebarea dacă am o „delegaţie“ din partea ISMB pentru a face o asemenea anchetă. Iniţial mi-a fost destul de neclară cerinţa, după care lucrurile s-au mai limpezit. Ar fi trebuit, după cutumele pe care le afirma directoarea în cauză, ca mai întâi să iau legătura cu purtătorul de cuvânt al ISMB sau cu inspectorul general, şi numai apoi, la „recomandarea“ probabilă a purtătorului de cuvânt, să pot realiza demersul publicistic. Nu am verificat dacă  o astfel de „metodologie“ fusese clar formulată chiar de către ISMB, dar, oricum, reziduurile unor „indicaţii  de al centru“ funcţionau sigur în acest caz. Cu alte cuvinte, şcoala de azi, în disperare de cauză, tinde să se baricadeze în spatele a fel de fel de norme interioare. Fără a formula neapărat o judecată critică cu privire la un asemenea comportament instituţional, trebuie totuşi să evidenţiez aici riscurile la care instituţia şcolii se expune: informarea trunchiată, lipsa unui feedback necesar din partea opiniei publice, care, chiar dacă adesea e deformat, rămâne totuşi necesar, la care se adaugă punerea şcolii în imposibilitatea de a reacţiona convingător şi argumentat, de a exercita în acest fel o acţiune modelatoare asupra mass-mediei ca şi asupra unei categorii de părinţi.
De altfel, în emisiunile, atâtea câte sunt, în mass-media, rareori instituţia şcolii este apărată argumentat. Sunt invitaţi de regulă criticii instituţiei, ai unei instituţii ce nu pare a mai avea apărători cu argumente…
Adrian COSTACHE