O mască… Am s-o tachinez…
(Caragiale, D’ale carnavalului)

Problema stringentă și presantă a școlii românești la zi și în perspectivă este masca. Așa rezultă din efervescența dezbaterilor și „dezbaterilor” pe tema școlii, din frecvența abordărilor mediatice și nu numai, din elanul veleităților și uneori al evoluției tehnico-productive la subiect. Sunt convocați și interpelați la diverse ore diurne și nocturne miniștri. Țintirea cu vreo somație („Jos masca, doamnă ministru!”) e găsită drept necesară la modul cel mai firesc. Ideea tangențială este considerată competență de specialitate, bună pentru a explica rostul, rolul și prețul de piață al câte unui tip de mască, nu contează că aflat nici măcar în fază de prototip.

Esența tuturor frământărilor de acest fel la revenirea școlarilor în bănci se coagulează până la urmă într-o singură grijă: ce fel de mască vor purta? textilă? medicinală?

Arată drept secundare, dacă nu cumva ignorate, aspecte precum efectivele claselor de elevi, spațiile de desfășurare a orelor, ventilația acelor spații, condițiile de circulație pe drumul spre și dinspre școală, igiena de presupus ca necesară cu asupra de măsură în vremea prin care trecem.

Cât despre teme de felul învățătură de carte transmisă cu știință de carte și orar respectat zi de zi, vorba este adusă și mai rar; cel puțin până acum și nu numai acum. Speranța e să se vadă măcar că poate fi și altfel, că sunt teme dominante, odată reveniți elevii la școală.