16Cu fiecare an școlar care se încheie, orice cadru didactic este mai bogat, purtând în rucsacul experienței profesionale împliniri sau, de ce să nu recunoaștem, și dezamăgiri din diferite cauze, una, de exemplu, fiind abandonul școlar al câte unui copil în care s-au investit nu doar banii alocați per capita de către minister, dar și multe ore de muncă ajunse frunze-n vânt.
La școala unde lucrez de mai bine de un deceniu, eu și colegii din corpul profesoral am fost mereu receptivi la tot ce a fost nou, punân­du-ne, prin diverse cursuri de formare sau fiind autodidacți, la punct cu noile și noile abordări în ceea ce privește învățământul pre­universitar.
De doi ani, am experimentat voluntariatul – programe remediale atât pentru elevii de ciclul primar, cât și pentru cei de gimnaziu, având proiecte finanțate sau sprijinite logistic de către o fundație care de aproximativ trei ani alocă fonduri pentru astfel de activități în comunitățile unde riscul de abandon școlar este foarte crescut.
Un program remedial presupune o programă, o planificare, activități de învățare bine alese, voluntariat din partea unor cadre didactice, dar mai ales disponibilitatea elevului de a rămâne după ore (ajungându-se la un program epuizant pentru copii, de aproximativ 10 ore pe zi, cu tot cu timpul de deplasare de acasă la școală și retur). Scopul proiectului la care au participat patru profesori (doi de limba și literatura română, unul de matematică și un altul de fizică) a fost motivarea elevilor pentru învățare, având ca obiective: reducerea aban­donului școlar, creșterea stimei de sine a elevilor prin intervenția unui psiholog, îmbunătățirea rezultatelor școlare la disciplinele mai sus menționate, responsabilizarea părinților elevilor beneficiari ai proiectului prin organizarea școlii părinților (au fost cuprinși 50 de elevi, dintre care 40 de beneficiari și 10 mentori).
Mai făcusem voluntariat, într-o echipă mult mai numeroasă, dar la ciclul primar, fiind o colaborare între învățători și profesori. În consecință, lucrurile păreau a fi simple. Fără stresul notelor, lucrul în echipă, nenumăratele resurse materiale (finanțarea ne-a permis procurarea de culegeri, cărți, diferite instrumente de scris, coli fleep-chart etc.), elevii păreau a prinde aripi cu fiecare nouă oră desfășu­rată, iar noi, profesorii, a trebuit să dăm dovadă de și mai multă ingeniozitate și spirit ludic.
Fiecare activitate săptămânală de-a lungul celor șase luni a fost o provocare pentru cadrele didactice, căci am realizat că elevii s-au lăsat prinși în „jocul” atât de serios, din care învățau din ce în ce mai mult. Primele 10 mi­nute ale fiecărei noi zile au fost mereu rezervate exercițiilor de inter­cunoaștere. Când elevii au fost solicitați să scrie o calitate a lor care să înceapă cu inițiala prenumelui pe care-l poartă, una dintre elevele provenind din repetenție și cu un număr nu prea mic de absențe a scris: idioată. Firește că am încercat să-i creștem stima de sine. Mare a fost bucuria când la ultima activitate, după cele 10 sesiuni de educație remedială, cu o lună înainte de încheierea anului școlar, eleva a scris: inteligentă. Drumul dintre cei doi „I” nu a fost ușor, dar părea a fi un succes.
La un moment dat, a sosit și finalul proiec­tului. Elevii din program au avut rezultate mai bune, căci nu au mai înre­gistrat corigențe, unii au început să se exprime mult mai ușor oral sau în scris, a scăzut semnificativ și numărul de absențe.
Dar… reveniți numai la școala cea de toate zilele: banala cretă, alergătura zilnică prin materia stufoasă, lipsa timpului de relaționare, stresul tezelor, al testelor finale, dar și la rutina zilelor în afara școlii în lunile când muncile agricole sunt în toi, iar părinții nu ezită în a-i antrena pe copii în multe treburi cot la cot cu adulții, elevii păreau din ce în ce mai apatici. Protagonista celor doi „I” a abandonat școala, căci nu mai primea nimic altceva în afară de atenția și munca profesorilor: dispăruseră și feliile de pizza, și desertul și atmosfera degajată a activităților unde evaluarea nu era o notă, ci o apreciere verbală sau vreun emoticon pastelat. Oare faptul că părinții multora dintre acești elevi sunt asistați social să fie o cauză a interesului lor pentru cât de micile pomeni? Nu cumva numai dacă primesc ceva – nu neapărat pe merit, ci pentru că au senzația că li se cuvine – e cel mai mare rău care li se poate face? Poate orice ajutor de la stat ar trebui condiționat de rezultatele școlare, de numărul de absențe?! Așa, fiecare beneficiar, de la adult (părinte) la minor (copilul celui asistat, elevul nostru), nu ar fi mult mai responsabil și mai implicat în tot ceea ce înseamnă actul instructiv-educativ?
Afirmația că elevul din școala românească este nefericit mă tot face să mă întreb: Unde e soluția? Cheia să fie numai la cadrele didactice?! Exemple de bună practică putem împărtăși chiar de la o școală nu foarte mare din mediul rural. Dar de ce toate astea prin eforturi suplimentare? De ce prin voluntariat și prin atragere de fonduri? De ce este nevoie de culegeri, când manualele ar trebui să fie conforme programelor școlare, dar și celor pentru evaluările naționale? De ce nu se investește masiv în dotarea școlilor? Sunt punctate activitățile în care se utilizează mijloacele moderne. Dar câte sunt funcționale prin școlile din orice cătun?
De ce-urile nu sunt caracteristice vârstei de 27 de ani, căci aproximativ atâția ani au trecut de la acel decembrie care a adus nu numai democrația, ci și interminabilele schimbări în planul educației, unele doar de dragul schimbării, fără a ține cont de impact sau, mai grav, fără aplicabilitate, în timp ce școala cea de toate zilele pare a fi într-o comă… indusă?!
Ana Maria LEFTER