Cu fiecare an şcolar care se încheie, orice cadru didactic este mai bogat, purtând în rucsacul experienţei profesionale împliniri şi, de ce să nu recunoaştem, dezamăgiri cauzate de diferite cauze, una, de exemplu, fiind abandonul şcolar al câte unui copil în care s‑au investit nu doar banii alocaţi per capita de către minister, ci şi multe ore de muncă ajunse frunze‑n vânt.
La şcoala unde lucrez de mai bine de un deceniu, eu şi colegii din corpul profesoral am fost mereu receptivi la tot ce a fost nou, punându‑ne la punct, prin diverse cursuri de formare sau fiind autodidacţi, cu noile şi noile abordări în ceea ce priveşte învăţământul preuniversitar.
De doi ani, am experimentat voluntariatul – programe remediale atât pentru elevii de ciclul primar, cât şi pentru cei de gimnaziu –, având proiecte finanţate sau sprijinite logistic de către o fundaţie care de aproximativ trei ani alocă fonduri pentru astfel de activităţi în comunităţile unde riscul de abandon şcolar este foarte crescut.
Un program remedial presupune o programă, o planificare, activităţi de învăţare bine alese, voluntariat din partea unor cadre didactice, dar, mai ales, disponibilitatea elevului de a rămâne după ore (ajungându‑se la un program epuizant pentru copii, de aproximativ zece ore pe zi, cu tot cu timpul de deplasare de acasă la şcoală şi retur). Scopul proiectului la care au participat patru profesori (doi de limba şi literatura română, unul de matematică şi un altul de fizică) a fost motivarea elevilor pentru învăţare, având ca obiective reducerea abandonului şcolar, creşterea stimei de sine a elevilor prin intervenţia unui psiholog, îmbunătăţirea rezultatelor şcolare la disciplinele mai sus menţionate, responsabilizarea părinţilor elevilor beneficiari ai proiectului prin organizarea Şcolii părinţilor (au fost cuprinşi cincizeci de elevi, dintre care patruzeci de beneficiari şi zece mentori).
Mai făcusem voluntariat, într‑o echipă mult mai numeroasă, dar la ciclul primar, fiind o colaborare între învăţători şi profesori, în consecinţă lucrurile păreau a fi simple. Fără stresul notelor, lucrul în echipă, nenumăratele resurse materiale (finanţarea ne‑a permis procurarea de culegeri, cărţi, diferite instrumente de scris, coli flip chart etc.), elevii păreau a prinde aripi cu fiecare nouă oră desfăşurată, iar noi, profesorii, a trebuit să dăm dovadă de şi mai multă ingeniozitate şi spirit ludic.
Fiecare activitate săptămânală de‑a lungul celor şase luni a fost o provocare pentru cadrele didactice, căci am realizat că elevii s‑au lăsat prinşi în „jocul“ atât de serios, din care învăţau din ce în ce mai mult. Primele zece minute ale fiecărei noi zile au fost mereu rezervate exerciţiilor de intercunoaştere. Când elevii au fost solicitaţi să scrie o calitate a lor care să înceapă cu iniţiala prenumelui pe care‑l poartă, una dintre elevele provenind din repetenţie şi cu un număr nu prea mic de absenţe a scris „IDIOATĂ“. Fireşte că am încercat să‑i creştem stima de sine. Mare a fost bucuria când la ultima activitate, după cele zece sesiuni de educaţie remedială, cu o lună înainte de încheierea anului şcolar, eleva a scris „INTELIGENTĂ“. Drumul dintre cei doi „I“ nu a fost uşor, dar părea a fi un succes.
La un moment dat, a sosit şi finalul proiectului. Elevii din program au avut rezultate mai bune, căci nu au mai înregistrat corigenţe, unii au început să se exprime mult mai uşor oral sau în scris, a scăzut semnificativ şi numărul de absenţe.
Dar… reveniţi numai la şcoala cea de toate zilele: banala cretă, alergătura zilnică prin materia stufoasă, lipsa timpului de relaţionare, stresul tezelor, al testelor finale, dar şi la rutina zilelor în afara şcolii, în lunile când muncile agricole sunt în toi, iar părinţii nu ezită în a‑i antrena pe copii în multe treburi cot la cot cu adulţii, elevii păreau din ce în ce mai apatici. Protagonista celor doi „I“ a abandonat şcoala, căci nu mai primea nimic altceva în afară de atenţia şi munca profesorilor: dispăruseră şi feliile de pizza, şi desertul, şi atmosfera degajată a activităţilor unde evaluarea nu era o notă, ci o apreciere verbală sau vreun emoticon pastelat. Oare faptul că părinţii multora dintre aceşti elevi sunt asistaţi social să fie o cauză a interesului lor pentru cât de micile pomeni? Nu cumva numai dacă primesc ceva – nu neapărat pe merit, ci pentru că au senzaţia că li se cuvine – e cel mai mare rău care li se poate face? Poate orice ajutor de la stat ar trebui condiţionat de rezultatele şcolare, de numărul de absenţe. Aşa, fiecare beneficiar, de la adult – părinte – la minor – copilul celui asistat, elevul nostru –, nu ar fi mult mai responsabil şi mai implicat în tot ceea ce înseamnă actul instructiv‑ educativ?
Afirmaţia că elevul din şcoala românească este nefericit mă tot face să mă gândesc unde e soluţia. Cheia să fie numai la cadrele didactice? Exemple de bună practică putem împărtăşi, chiar de la o şcoală nu foarte mare din mediul rural. Dar de ce toate acestea prin eforturi suplimentare? De ce prin voluntariat şi prin atragere de fonduri? De ce e nevoie de culegeri, când manualele ar trebui să fie conforme programelor şcolare, dar şi celor pentru evaluările naţionale? De ce nu se investeşte masiv în dotarea şcolilor? Sunt punctate activităţile în care se utilizează mijloacele moderne. Dar câte sunt funcţionale prin şcolile din orice cătun?
De ce‑urile nu sunt caracteristice vârstei de douăzeci şi şapte de ani, căci aproximativ atâţia ani au trecut de la acel decembrie care a adus nu numai democraţia, ci şi interminabilele schimbări în planul educaţiei, unele doar de dragul schimbării, fără a ţine cont de impact sau, mai grav, fără aplicabilitate, în timp ce şcoala cea de toate zilele pare a fi într‑o comă… indusă.
Ana Maria GAVRIL