Amintirile unei dileme
Se îndepărtează, de acum, din ce în ce mai mult, limpezimea strălucitoare a acelor ani de început ai carierei noastre didactice și ei ni se arată, acum, din ce în ce mai mult, parcă înconjurați de cețurile fulgurante ale amintirilor incerte.
E vorba despre acei ani, când generația absolvenților de filologie ai promoției optzeciștilor, din care fac și eu parte, încheindu-ne ciclul – pe atunci, unicul – al studiilor universitare, se avânta, cu mai mare, mai mică sau zero convingere, spre singura poartă a viitorului profesional care ni se deschidea în față, indiferent dacă voiam sau nu să intrăm pe ea în viitorul imediat: învățământul (tot învățământul: ceea ce străbătusem, și până atunci, vreme de șaisprezece ani, neîntrerupți!…). Dar dintr-o nouă, cu totul alta, de fapt opusă perspectivă: învățământul devenea pentru filologii absolvenți carieră didactică, pentru că, pur și simplu, elevul, apoi studentul de odinioară se transforma(u), cu sau fără voia lui, din acel moment înainte, în profesor. Mai exact, trebuia să devină.
Ne aștepta, așadar, stagiul în producție, obligatoriu fără excepție în teorie (omittenda sunt excipienda, „excepțiile trebuie lăsate de o parte“, spune un înțelept și potrivit, în context, dicton latin), iar producția nu însemna, la ora aceea, altceva decât brazdele ogoarelor patriei, ogoare cu care, de altfel, se și învecinau mai toate școlile aflate pe lista posturilor vacante oferite prin repartizarea guvernamentală în producție. Doar trei din ultimii cincisprezece ani dinainte de 1989 au cunoscut, la un moment dat, o repartizare urbană centrală (în Capitală sau în marile municipii ale țării) a absolvenților filologi, cărora școala le deschidea largile ei porți: anii 1978, 1979 și 1980. În toți ceilalți ani, pentru absolvenții de limbă și literatură, lista posturilor alătura, în proximitate directă, catedra cu veșnicia născută – mirabilă și perenă reflecție a poetului… – la sat.
M-am numărat, ca rezultat al hazardului pur biografic, printre excepțiile unuia dintre anii (în cazul meu, 1979) în care foarte tinerilor filologi absolvenți – deși destinația școlară, obligatorie, a viitoarei noastre cariere rămânea la fel de ineluctabilă și de neocolit – ni s-a îngăduit (cauzele deciziei de sus mi-au rămas, până azi, cu totul necunoscute), în limita unui număr de doar câteva posturi la nivel național, rămânerea ori intrarea, pe baza mediei de absolvire, în mediul urban al profesiei didactice. Așa, cu jocul complice al astrelor veghetoare ale nașterii, am rămas, în Bucureștii mei dragi, și ca profesor (ceea ce, ca elev, nu am gândit vreodată că aș putea să devin). Profesor de liceu, în primii doi ani de stagiu în producție, apoi profesor la multiple (între 4 și 7, spre finalul deceniului opt) școli generale, cum erau numite, în acele vremuri, școlile gimnaziale de azi. Predam, ca un misionar medieval, latina, singura dintre limbile clasice permise în gimnaziul de atunci (ca și, încă, în cel de astăzi!…), iar pentru asigurarea întregii norme de 18 ore săptămânal de limba latină, numai la clasa a VIII-a, îmi erau necesare câteva, apoi din ce în ce mai multe școli: o veritabilă navetă intra-bucureșteană, în beneficiul unei singure clase, cu repetarea exasperantă, de 18 ori pe săptămână, a aceleiași lecții predate, având ca suport același unic manual.
Undeva, spre sfârșitul ciclului de lecții ale manualului, una dintre ele – alcătuită tot din maxime și proverbe latinești, ca și absolut toate celelalte – conținea o cugetare antică despre școală și părea foarte potrivită atmosferei atât de specifice oricărei școli din oricare vreme. Am citit-o împreună cu elevii și am tradus-o împreună. După aceea, am încercat, pe cât se putea, să o deslușim ca înțeles. Suna, simplu: Non scholae, sed vitae discimus, „Învățăm nu pentru școală, ci pentru viață“. Devenit dicton, cugetarea își avea sursa în opera filosofului Lucius Annaeus Seneca și le dezvăluia cititorilor acelor vremuri atât de îndepărtate, copiilor și tinerilor aflați la vârsta școlii romane, că ei („noi“, zice filosoful-profesor al lui Nero) învață, deci învățăm cu toții, la școală – căci despre ea era vorba –, nu pentru ea, pentru școală, ci pentru viață.
De aici a pornit toată discuția.
Cum, adică, învățăm nu pentru școală, ci pentru viață? Pe copiii din clasa a VIII-a i-a interesat nu a doua parte a enunțului senecan, ci numai prima. Și s-au împărțit, după ce am tradus împreună vorbele lui Seneca, în două tabere, iar eu m-am trezit arbitru fără voie. Unii susțineau că pentru școală învață toți elevii, alții că învață pentru ei înșiși, ca să ia o medie bună, să nu fie ultimii de pe listă. Nici unul nu s-a gândit că la școală se învață, cum zicea brevilocventul filosof latin, pentru viață, pentru viața lor prezentă și, mai cu seamă, viitoare. Dimpotrivă, viața fiind pusă, în mintea lor, între paranteze, elevii mei (de atunci, pentru că, după aceea, la câțiva ani mai târziu, nu am mai avut niciodată elevi) se gândeau că la școală învățăm ori numai pentru cei care ne învață la școală, adică pentru profesori, ca ei să ne treacă clasa, ori numai pentru noi înșine, dar în sensul ca să avem note bune și să fim bine văzuți de profesori în fiecare clasă, să intrăm cu succes la liceu (și așa mai departe, cu toate consecințele implicite și implicate, rezumând ideea).
…pentru viață
Am purtat cu mine multe decenii floarea aleasă a gândului senecan, fără să insist, în reflecțiile mele taciturne, asupra părții a doua, neglijată și de întâmplătorii mei foști elevi dintr-a opta de odinioară. În contextul restrâns al reflecției, gânditorul roman nu ne oferă alte detalii lămuritoare, cu privire la ceea ce înțelege el prin viață, în raport cu școala. Ne lasă să îi ducem cugetarea mai departe, să o nuanțăm, de ce nu, să o și adaptăm.
Seneca nu pare a înțelege altceva ori mai mult decât noi ce înseamnă cuvântul „viață“ (vita). El doar pune față în față două realități universale și independente de timpul istoric: școala, de o parte, viața, de alta. Între ele, raportul este unul de opoziție, evidentă la Seneca, în limpezimea ei. Ca etapă a vieții, școala face parte din ea. Școala, pare a ne spune filosoful, este parte din viață, dar are și viața ei, autonomă. Poate cea mai limpede deosebire pe care o sugerează gândirea lui Seneca între școală (schola) și viață (vita) este că școala constituie un mod de viață destinat dacă nu exclusiv, în orice caz prioritar învățăturii, căci în școală învățăm (discimus este verbul latin, care înseamnă „a învăța [numai pentru tine însuți]“). De unde, pe calea consecinței, rezultă că viața nu are legătură cu învățătura sau, nuanțând suplimentar, viața nu este, în mod preponderent și prioritar, locul de desfășurare a procesului de învățare: nu învățarea stă pe primul plan și loc în viață, altfel spunând.
Oare aceasta să fie concluzia către care ne conduce, deductiv, reflecția atât de concisă a non-conformistului filosof latin? Învățăm, oare, numai la școală, iar viața, nemaifiind, propriu-zis, o școală, ci situându-se în afara școlii ca instituție, nu mai are, oare, nicio legătură cu școala? S-a terminat orice formă de școală, am intrat în viață și am încheiat cu școala? Școala să fie, cât timp o frecventăm, un fel de depozit de acumulare a cunoștințelor pentru viață, din care vom extrage, după ce terminăm școala, tot ceea ce ne va ajuta în viață, până când depozitul acela se va goli și va rămâne gol, căci nu mai mergem iar la școală, ca să-l umplem?
Recitind eliptica frază senecană, însă repunând-o în alți termeni, nu în cei ai aparentei opoziții tranșante dintre școală și viață, dintre viață și școală, ci regândind-o în termenii complementarității – așa cum, spre exemplu, unghiurile unui triunghi se opun, ca grad al deschiderii lor, unul celuilalt, dar, împreună, construiesc triunghiul, îi permit să existe –, putem să percepem mai adecvat și, astfel, în profunzimea lor orizonturile reflecției latine, căreia filosoful îi oferă expresia cea mai simplă, dar și cea mai directă ca impact. Seneca vede, ca și noi, în școală locul și timpul din viață în care, prin excelență, se învață. Viața, la rândul ei, nu este, cum putem facil crede, ceea ce precedă anii de școală și ceea ce urmează după încetarea ei formală – fiindcă școala nu este doar o paranteză în și din viața omului –, ci viața este o învățătură permanentă, către care ne orientăm nu de capul nostru, ci exact prin intermediul școlii.
Viața ca școală
Vă propun să ne întoarcem din nou la textele anticilor, tot romani. De data aceasta, la primul corifeu al verbului literar latin – un far al întregii Antichități romane și al întregului Ev Mediu european, de la Renașterea carolingiană până dincolo de Umanismul renascentist, cu adânci urme trasate și mai departe, ajungând în pragul modernității veacului XX –, și anume eruditul, scriitorul, oratorul și omul politic Marcus Tullius Cicero. Una dintre ultimele sale opere (datând din anii 45-44 î.Hr.) o reprezintă un dialog (modelat după tiparele literare ale celor platoniciene, dar profund diferit de ele) pe tema celei de-a treia vârste a omului: senectutea (Cato Maior siue de senectute, Cato cel Bătrân sau despre bătrânețe). Între argumentele aduse de protagonistul dialogului, pe numele său întreg Marcus Porcius Cato Censorius (sec. III-II î.Hr.)
– poate cel mai faimos și apreciat om politic și literat latin de până la Cicero însuși –, se numără acelea care aduc în discuție viața activă, permisă și de senectute, la fel ca și de tinerețe, în sfera educației intelectuale. Le vom urmări, pe scurt, în cele ce urmează, mai cu seamă în legătură cu modul în care, și la o vârstă care nu mai este a tinereții, viața poate fi văzută, totuși, exact ca în tinerețe, ca o formă, aparte – neinstituționalizată, desigur –, de școală, de învățare și de învățătură.
Premisa de la care pornește Cicero (în numele căruia vorbește Cato Maior) este una simplă, de bun-simț comun: bătrânețea, în limitele normalității vieții fizice (presupuse implicit), nu ne împiedică să ne asumăm o viață activă, pur și simplu să ducem o viață, ca și până atunci, activă. Această activitate – inclusiv una pur intelectuală, cum este scrierea unei cărți, a dialogului însuși despre senectute, dat ca (auto)exemplu – reușește „să /…/ facă bătrânețea dulce și plăcută“. Căci, continuă protagonistul, „/…/ bătrânețea nu numai că nu e lâncedă și incapabilă, ci, dimpotrivă, e harnică, tot timpul activă și mereu punând câte ceva la cale, firește în raport cu preocupările fiecăruia în viața de mai înainte“.
Paradoxul senectuții – vârstă „la care toți doresc să ajungă“, dar pe care (observă acerb ironic Cato) „după ce-au ajuns, toți o acuză“ (Senectus, quam ut adipiscantur omnes optant, eandem accusant adepti, II, 4) – deschide calea argumentelor în apărarea acestei vârste problematice. Dacă senectutea poate ajunge sau poate deveni ori este realmente un pericol, cum ar fi, de pildă, o boală, concede Cato, atunci trebuie găsite „mijloace de apărare“ împotriva ei. Care ar fi acestea? Să-i dăm cuvântul protagonistului, care își deschide pledoaria argumentativă din restul dialogului prin următoarea reflecție: „Cele mai potrivite mijloace de apărare ale bătrâneții sunt în bună măsură ocupațiile intelectuale și practicarea virtuților, care, cultivate tot timpul, dau, după ce-ai trăit o viață lungă și bogată, roade minunate, nu numai fiindcă nu ne părăsesc niciodată, nici măcar în ultima parte a vieții – deși aceasta este într-adevăr foarte mult – dar și fiindcă conștiința unei vieți frumos trăite și amintirea faptelor noastre bune sunt nespus de plăcute“.
Cato Maior insistă, în mod semnificativ chiar la începutul acestui dialog apologetic, asupra avantajului particular reprezentat de ceea ce el numește beneficiile intelectuale. Față de etapele anterioare ale vieții, senectutea oferă prilejul smulgerii naturale, firești, din prizonieratul laturii fizice (al „forțelor fizice“, spune el) din cadrul ocupațiilor noastre cotidiene și, totodată, ocazia îndreptării, acum, către ocupațiile minții și spiritului: „Lucrurile mari se fac nu prin forță fizică, prin iuțeală sau prin mișcările repezi ale trupului, ci prin chibzuială, prin autoritate, prin idei înțelepte, de care omul bătrân nu numai că nu e lipsit, dar le are într-o măsură mai mare ca altădată“.
Odată stabilite aceste premise, Cicero, prin intermediul îndrăgitului său personaj amfitrion al dialogului, ajunge în miezul demonstrației sale perfect logic argumentate. Vârsta deplinei maturități, din primii ani ai acesteia avansând către senectute, are imensul avantaj de a oferi, odată cu străbaterea timpului, mereu noi ocazii de a învăța câte ceva nou. Sau, cum observă Cato citându-l pe atenianul Solon, un mai vechi poet gnomic grec, legiuitor și filosof totodată, „învățând în fiecare zi ceva nou, [omul] devine bătrân“, altfel spunând omul „îmbătrânește învățând multe în fiecare zi“. Or, deduce Cato cu iscusința unui retor al filosofiei, „nicio altă plăcere nu poate fi mai mare ca aceasta“.
Astfel iese la iveală una dintre tezele fundamentale ale acestui dialog ciceronian, construit pe osatura gândirii catoniene. Viața este o permanentă școală, de vreme ce, exact ca și în timpul și spațiul școlii, înveți. Școala se termină la un punct al vieții biologice a individului, învățarea și învățătura oferite de viață – nu. Nu este, prin urmare, viața o școală, dar nu aceea cu bănci și săli de clasă ori curs, ci un alt fel de școală?
Reluăm, împreună cu același Cicero, mesager al ideilor lui Cato Maior, firul ideilor esențiale ale dialogului. Viața, asemenea unei școli, îți oferă nenumărate ocazii să completezi, prin studiu permanent, dar și prin însăși trăirea ei firească, de zi cu zi, de la un an la altul, achizițiile dobândite la vârsta fragedă a copilăriei, a adolescenței, a primei tinereți. Achiziții care se cer îmbogățite, pentru că, evident, nu pot fi suficiente. Astfel încât viața, privită ca o mirabilă școală diferită de școala propriu-zisă, cea cu profesori și ore, prin firescul curgerii ei, face saltul, atât biologic, cât și intelectual, de la copilăria, adolescența și tinerețea studioasă la apogeul deplin al maturității înaintate. Iată ce formulare anticipativă a ideii moderne și contemporane de educație continuă – fr. formation continue, engl. lifelong learning – oferă inepuizabila gândire ciceroniană: „/…/ căci la cine trăiește tot timpul studiind și lucrând nu se vede când se apropie bătrânețea. Astfel, el îmbătrânește puțin câte puțin, fără să simtă /…/“. Omul se dovedește a fi – polemizează Cicero, implicit, cu celebra definiție aristotelică – nu doar „o ființă care aparține cetății“ (gr. zoon politikon), spre deose-bire de celelalte ființe de pe lume, care nu au de-a face cu „(viața în) cetate“ (gr. polis), ci și o ființă, o făptură a cunoașterii, a studiului, a învățării și a învățăturii permanente: „Asta înseamnă într-adevăr pasiune pentru știință; la oamenii înțelepți și culți, ea crește în proporție cu vârsta“. În raport cu primii ani și chiar cu primele decenii ale vieții, tocmai prin poarta mereu deschisă cunoașterii, „bătrânețea [este] stăpână pe timpul ei“.
Epilog
Nu ne putem despărți de mereu surprinzător de contemporana gândire -antică înainte de a oferi cititorilor un extrem de concentrat florilegiu al temei legate de nevoia de a învăța toată viața.
Pornim de la o vestită cugetare greacă, atribuită unui celebru pictor, pe nume Apelles, care, pentru a-și menține mereu întreținut talentul dăruit de zei, spunea că nu lasă să treacă nicio zi fără să tragă o tușă cu penelul. Mărturisirea pictorului grec a rămas în tradiția culturală a Antichității în transpunerea ei latină, datorată savantului enciclopedist latin Plinius cel Bătrân (Plinius Maior), transmisă în singura sa operă păstrată aproape integral, Naturalis historia – Istoria naturală (XXXV, 10, 84): Nulla dies sine linea, „Nicio zi fără o linie“ (tușă de penel, rând scris etc.).
Aceluiași protagonist al dialogului ciceronian prezentat mai sus tradiția latină antică îi atribuie, într-o culegere de sentențe morale, următoarea reflecție, care ilustrează, încă o dată (dacă ar mai fi fost nevoie) fidelitatea reconstrucției de către Cicero a profilului moral și intelectual al modelului său declarat, Cato Maior: Vita est nobis aliena magistra, „Din punctul nostru de vedere, viața este un alt fel de profesor“ (Disticha Catonis, I, 14; cf. și III, 13); Ne discere cessa, „Să nu încetezi să înveți“ (ibid., III, 1).
Scriindu-i prietenului și discipolului său Lucilius, Seneca, celălalt diriguitor de conștiințe, de la care au început însemnările de față, îl îndemna cât se poate de limpede să acorde cea mai mare atenție învățăturii și învățării de-a lungul întregii vieți: Tamdiu discendum est quamdiu uiuis, „Atât de mult timp trebuie să înveți, cât timp trăiești“ (Epistulae ad Lucilium, LXXVI, 3).
Faptul că astfel de exhortații nu au fost, în esența lor, doar rodul unor reflecții individuale, hrănite, la rândul lor, de o tradiție filosofico-retorică greacă extrem de bogată, ci au reprezentat și un mod de gândire, propriu și independent, răspândit la nivelul mentalității romane comune și colective, încă din cele mai vechi vremuri ale constituirii societății civile ro-mane (lat. ciuitas, „totalitatea [membrilor] cetății“), o dovedește și un alt dicton latin anonim, produs al reflecției romane colective și atemporale: Nulla aetas ad discendum sera est, „Pentru a învăța, nicio vârstă nu este prea înaintată“.
Liviu FRANGA – profesor universitar
Articol publicat în nr. 47-48 al revistei Tribuna Învățământului