Am citit că „s-a prelungit şcoala“. De auzit, n-am auzit, că nu se vorbeşte. Ca durată obligatorie în ani, cică „s-a prelungit“. De fapt, e drept că s-a lungit niţel, însă urmează să i se adauge şi la celălalt capăt, la început, nişte bucăţele pe rând. Adaosuri de felul acesta i s-au mai lipit şcolii noastre nu de mulţi ani. Şi de-a lungul timpului, în mod constant, şcolii funcţionale, într-un anumit fel, i-au fost ataşate din mers ori intercalate diverse bucăţi. Ce a contat mereu (dacă o fi contat ceva) a fost lipitura pe loc. Nivelarea, unitatea, fluenţa nu au fost luate în seamă. Din acest punct de vedere, şcoala de la noi a fost tratată ca o şosea (autostradă, stradă – cum vrem s-o considerăm simbolic) din acelea cărora li se mai dau în folosinţă câte „un lot“, vreo cinci kilometri, li se mai deviază cumva linia prestabilită pentru că intervine cine ştie ce problemă funciară, li se mai astupă vreo crăpătură, vreo groapă, ceea ce necesită întoarcere din drum. Lucrarea se face strict pe locul unde trebuie făcută, cu materialul atunci disponibil, în condiţiile momentului, fără a mai privi înainte şi înapoi, fără a ţine seama de ceea ce se turnase iniţial sau măcar dacă starea vremii permite o treabă ca lumea. Aşa apar denivelările, bitum, asfalt şi apă de ploaie amestecate, porţiuni pe unde drumul se rupe iar, ca şi altele în care lucrarea ţine mai mult.
În mod asemănător, învăţământul nostru obligatoriu primeşte încă doi ani la sfârşitul lui, pe urmă va mai primi un an la început, mai departe, la câteva intervale scurte, peste noul capăt va mai fi lipit unul şi peste acesta, încă unul. În acelaşi timp, din nou cu privirea spre celălalt capăt, drumul se poate opri brusc la o anumită vârstă. Legiuitorii au decis aşa ceva, care se cheamă „o nouă durată şi o nouă componenţă a învăţământului general obligatoriu, după cum urmează: învăţământul general obligatoriu este de 15 clase şi cu­prin­de ultimii doi ani ai învăţământului pre­şcolar, învăţământul primar, învăţământul gim­na­zial şi primii doi ani ai învăţământului secundar superior. Învăţământul preşcolar şi învăţământul liceal devin obligatorii până cel mai târziu în anul 2020, grupa mijlocie, până cel mai târziu în anul 2023, iar grupa mică, până în anul 2030; frecventarea învăţământului obligatoriu poate înceta la forma cu frecvenţă la 18 ani“. Este încă un episod din serialul adoptării de legi care modifică Legea Educaţiei Naţionale. Intervenţia de faţă este asupra art. 16 din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, însă legea sistemului nostru educaţional este într-o schimbare aproape zilnică din 1995, de la intrarea în vigoare a primei forme postdecembriste a ei. Şi la această oră se află în lucru o lege nouă de profil, chiar dacă în fază cu totul incipientă, aşa încât o schimbare cum este cea în discuţie normal ar fi fost să se producă în contextul unei legi noi – al legii fundamentale în domeniu, nu al uneia de „cârpeală“, aplicată legii considerate vechi, într-un punct pe care aceasta îl lăsase nerezolvat. Legea de modificare a legii în vigoare aduce, la urma urmei, o aplicare a ceva prevăzut de aceasta: „Învăţământul liceal devine obligatoriu până cel mai târziu în anul 2020“.
Deşi acţionează la nivelul învăţământului liceal, continuând ceea ce prevedea forma iniţială a legii, noua formă a aceleiaşi legi nu conţine vreo fundamentare asupra necesităţii modificării la acest nivel. Nota de fundamentare a legii de modificare a Legii nr. 1/ 2011 se referă la necesitatea grădinţei obligatorii. O face în termeni de felul: „Grădinița contribuie la dezvoltarea psihică a micuților și se concentrează pe diverse abilități necesare pentru viitor. Vârsta preșcolară este un moment important pentru dezvoltarea copilului. Micuții devin conștienți de lumea înconjurătoare, manifestă curiozitate față de ceea ce observă sau nu cunosc“. Consultarea unor oameni de profesie în domeniu (şi în alte domenii, în spiritul altfel mereu invocatei interdisciplinarităţi) nu a mai fost găsită ca necesară, din moment ce s-a găsit cineva care să ştie de unde „se poate lua ceva“ care să fie pus, „cum se cere“, în partea de fundamentare a proiectului de lege. A rezultat o fundamentare construită din nişte generalităţi inspirate (poate şi preluate) de prin părţile introductive ale unor lucrări bune pe la lecţii, pe la cursuri de bază în pedagogie, pe la cercuri şi simpozioane.
Modificarea Legii nr. 1/ 2011 în ceea ce priveşte prelungirea liceului (generalizarea obligativităţii acestuia) nu este fundamentată. În condiţiile unui foarte mare abandon la trecerea din gimnaziu în liceu, ale unei ponderi alarmante a eşecului la sfârşitul liceului (la bacalaureat), ale unei frecvent semnalate neconcordanţe între pregătirea dată de liceu şi cerinţele pieţei muncii şi ale învăţământului superior, tocmai intervenţia legislativă asupra liceului nu arată că se bazează pe ceva analizat. De asemenea, lipseşte orice reper privind soarta destinată prin modificarea legii învăţământului profesional. Or, momentul ar fi fost potrivit pentru legiferarea unei prelungiri în ansamblu a şcolii obligatorii de după gimnaziu, prelungire care să fi fost posibilă fie prin liceu, fie prin învăţământ profesional.