Școala noastră cea de toate zilele este așa cum o știm. Nu ai cum să fii mulțumit de ea. Într-o societate profund dezorganizată și dezbinată, nu se poate altfel. Pregătirea tinerei generații pentru viitor. Adaptabilitatea forței de muncă. Asigurarea calității. Toate aceste obiective, transferate în sarcina școlii, se împotmolesc sistematic în cele 2 sau 3 procente din PIB, alocate „cu generozitate” de guvernele… care le-am avut.
Conform legii, ar trebui să fi fost 6%, dar cine se mai împiedică de lege în România zilelor noastre?
Dezbaterile despre finanțare, despre salarii sau despre „condițiile de muncă” au ajuns la saturație. Sindicatele (pentru că sunt mai multe în același domeniu de activitate) și-au pierdut o parte din membri și mult din credibilitate. Tranziția unor lideri marcanți în zona politică nu a rămas fără urmări. Nici supușenia față de manevrele oculte ale Puterii de tristă amintire, nici manevrele de sabotare puse la cale de guverne antinaționale nu au rămas netaxate. Din abordarea „unul pentru toți și toți pentru unul” s-a trecut la „fiecare moare singur”. Timidele zvâcniri orgolioase, înregistrate recent, nu sunt în măsură să coalizeze un curent de opinie suficient de puternic pentru a impune schimbări.
Dacă doar lipsa banilor ar fi cauza ineficienței sistemului național de educație, am mai avea șanse. Problema – cumplit de gravă – este legată de lipsa de expertiză a multora dintre cei instalați în funcții de decizie. Între aceste două falii, sistemul național de educație este condamnat definitiv și irevocabil. Fără drept de apel!
În 2013, multe dintre problemele grave ale sistemului persistă. În urma unor interpretări absolut originale ale unei legi caduce, câteva aspecte s-au agravat vizibil. Locul unor experți capabili să găsească soluții, adică să modifice ceea ce trebuie modificat, este ocupat încă de funcționari deciși să aplice ad litteram toate aberațiile din Legea 1.
Posturile vacante sau fracțiuni de posturi, până la 2 ore de predare pe săptămână, se centralizează pe site-ul inspectoratelor școlare cu cod și se scot lunar la concurs. În unele cazuri, pentru anumite specializări nu există nicio solicitare. Dar școala trebuie să meargă, așa că directorii caută soluții. Distribuie orele în sistem plata cu ora pe o perioadă de 60 de zile. Atât le permite legea. După asta postul apare din nou la concurs și de data asta pot apărea candidați. Dacă reușesc să obțină nota minimă, sunt repartizați pe post. Adică, în noiembrie, decembrie sau, de ce nu, în ianuarie (anul viitor) se schimbă repartiția de ore în școală.
Se schimbă orarul, se schimbă profesorul la clasă etc. Păi, e bine! Nu?
Situațiile de genul celei descrise se adaugă concediilor pentru îngrijirea copilului sau concediilor fără plată (tot mai numeroase) solicitate de cadrele didactice care și-au găsit ceva de lucru în străinătate și s-au decis să mai reducă din datoriile pe care le au la bănci.
Complicațiile tind să atingă culmea absurdului când, în urma repetatelor etape de ocupare a posturilor, sunt repartizate „cu acte în regulă” persoane necalificate. Chiar dacă în școală ar fi soluții pentru ca orele respective să fie predate de personal calificat! Dacă nimeni nu a solicitat postul… și au rămas candidați care au obținut nota 5, aceștia vor fi numiți pe orice post, indiferent de specializare, de experiență și de competență. Și ceea ce în ultimii ani părea rezolvat revine ca problemă în sistemul național de educație. Absolvenți ai Facultății de Istorie – de exemplu – ajung să predea engleza la licee bine cotate și pregătesc elevi pentru bacalaureat!?
Nici cu mișcarea elevilor nu e mai bine. Regulamentul care stă la baza acestei activități este din 2005. În nouă ani, din motive diverse, nimeni nu a mai adaptat documentul la realitate. S-au concentrat pe legi și metodologii, pe manuale și programe…
Regulamentul de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar stipulează că transferurile pot fi făcute, de regulă, în vacanțe. Prevederea în cauză ar fi fost cât se poate de normală dacă nu se continua cu neinspirata formulare: regulamentul intern al unității de învățământ poate prevedea și condiții speciale de transfer. De aici rezultă un du-te-vino continuu, generat de elevii care sunt nemulțumiți de note sau sunt în prag de sancționare.
Lumea vine și pleacă din școală asemenea pasagerilor într-o gară în care nu există orar sau, dacă există, nimeni nu îl respectă.
Instabilitatea structurii colectivului didactic se suprapune peste instabilitatea structurii claselor, producând un climat care nu poate genera calitatea minimă necesară, darmite performanță.
Între timp, se redeschid discuții sterile pe probleme inutile. Cine să fie președintele Consiliului de Administrație sau cum să fie suspendat directorul. Că despre suspendarea unor membri din CA incompatibili sau rău intenționați nici nu poate fi vorba.
Statistic lucrurile trebuie să arate bine! Dacă mecanismul zdrobește destine și dăunează grav unei generații, nu e prea important. Pierderile „colaterale” sunt la modă.
Ioan ARDELEANU