În ultimii doi ani, cu o periodicitate demnă de o cauză mai bună, se reia un adevăr: aproape jumătate dintre elevi sunt analfabeți funcțional. Răspunderea cade doar pe sistemul de învățământ. Vinovații de serviciu, evident, sunt profesorii.
Profesia didactică nu mai este de multă vreme o meserie de succes, ci a devenit o ocupație, un „job“ întâmplător în viața unora sau necesar vieții de azi pe mâine în cazul altora, adică ceva la care ar părea că se pricep toți: și tinerii veniți din facultăți cu credite, dar fără nicio oră de predare la catedră, și mamele care stau zilnic în preajma școlii ore în șir „discutând“ despre copiii altora – mereu vinovați de ceva – ori despre profesoare/pro­fesori cărora le-ar putea da oricând lecții, și autoritățile locale care au grijă  să nu cadă clădirea peste elevi, și politicienii care știu totul despre școală, inclusiv să încalce, prin perpetuă amânare, prevederile normative care ar debloca bunul mers al activităților.
Sentimentul frustrării și demoralizării profesorilor este foarte puternic, nevroza în rândul cadrelor didactice fiind o stare cotidiană. Munca lor este continuu discreditată și desconsiderată, fiind clasificată de la cel mai înalt nivel al statului ca ineficientă, nerelevantă, inechitabilă și de slabă calitate.
Profesorii, cândva creatori de activități-model, și-au văzut limitate inițiativele și autonomia, fiind transformați de birocrația postcomunistă de tip corporatist în simpli execu­tanți ai unor măsuri impuse ca „reforma­toare“, dar mereu ratate.
Degradarea resursei umane în școala românească și a atmosferei afec­tiv-emo­ționale, conjugată cu dezinformarea, minciuna, nesiguranța și insta­bilitatea, dar și cu mediul mate­rial și financiar ce-l plasează pe profesor la limita subzistenței, produce puternice sentimente de disconfort psihic, neliniște și neputință.
Prin natura meseriei sale, profesorul iubește oamenii. Scopul întregii sale activități este de a-i transforma pe elevi în oameni mai buni decât au fost până atunci. Pentru a reuși, pentru a lucra eficient, are nevoie de pasiune, încredere, răb­dare, onestitate, energie sufletească și echilibru afectiv. Dar și de recunoașterea impor­tanței sociale a muncii sale.
Realitatea învățământului românesc este sumbră: autor­i­tatea profesiei didactice a fost distrusă, profesorul are un control din ce în ce mai slab asupra claselor, în special, și asupra evenimentelor didactice, în general. Ultimele acte normative impuse în acest an școlar îl destabilizează și mai mult.
Instabilitatea pe post, migrația anuală de la o școală la alta produc o puternică dezrădăcinare și îl împiedică să se lege profesional, sufletește și responsabil de școală. Profesorul este obligat să participe la tot felul de cursuri fără relevanță în activitatea zilnică, la programe, proiecte, activități demonstrative, cercuri, concursuri, olimpiade. Primește sarcini de serviciu aberante prin birocrația lor: tot mai multe situații în tot mai reduse termene-limită, fișe de evenimente, dosare și dosărele cu numere de înregistrare, atât pe hârtie, cât și electronic, toate de o inutilitate alarmantă, dar punctând la criteriile formale de apreciere la evaluarea finală anuală sau la gradațiile de merit. Ce și cum faci teoretic și practic la clasă, cu elevii, contează din ce în ce mai puțin.
Este normal ca profesorul să-și reconsidere ori să-și restructureze permanent fundamentele cognitive personale din sfera specialității pro­prii, dar și pe cele necesare pentru cunoașterea psihopedagogică a elevilor. La fel de normal este și consumul nervos care însoțește această restructurare. Mai dificile sunt adaptarea la permanentele modificări din sistem, necesitatea de a lua decizii cu gândul la posibilul eșec, presiunea dotărilor materiale ineficiente și a timpului scurt de lucru cu elevii. Faptul că simte neputința de a se opune trendului care introduce hedonismul și distruge cultul muncii în școală accentuează nevroza profesorului încrezător în nevoia de educație.
Unii găsesc supape de eliminare a stresului implicându-se cu tot mai mult formalism în activități sau adoptând comportamentul obedient față de șefi, pe care nu i-ar deranja nici măcar cu o părere sau cu un punct de vedere diferit.
Școala valorizează din ce în ce mai puțin experiența profesorilor meseriași. Ceea ce contează este influența economică, politică, relațiile cu cei „de sus“. Politizarea școlii a fost una dintre cele mai mari greșeli postcomuniste și stă la originea multor deficiențe ale societății românești.
Profesorul este profesor tot timpul și în orice loc ar fi, identitatea sa profesională face parte mereu din identitatea persoanei sale. Așa am fost educați cei din generațiile mai vechi și am făcut din meseria noastră un mod de viață. Ce vine din urmă? Cum trebuie să fie un profesor la începutul activității didactice, dar și la începutul oricărei activități cu elevii? Ce găsește în clasă? Ce are de făcut pentru a-i atrage pe elevii generației digitale în experiențe de învățare atractive și folositoare construirii lor ca oameni? Cum va gestiona situațiile de stres, izvorâte din carențele de pregă­tire profesională de specialitate și didactică, pe care elevii le speculează imediat?
Și printre dascălii cu experiență sunt tot mai mulți care cedează: au îmbătrânit fizic și cultural, se descurcă greu cu salariile mici, se tem de viitoarele pensii mizerabile, bolile sunt tot mai greu de suportat, au obosit, ceea ce fac în școală nu are efecte pozitive în viața elevilor care trăiesc după alte reguli impuse de societatea actuală – violența, tupeul, corupția. Deși au crezut că pot găsi mereu soluții, profesorii constată că este din ce în ce mai greu să gestioneze lipsa de bun-simț, ignoranța și agresivitatea multor elevi și a părinților acestora.
Școala nu mai poate impune societății valori și se îndepărtează tot mai mult de cultură, etică, morală și religie. Sufletul școlii este pe cale de a fi distrus. Disciplinele umane sunt ironizate și tot mai restrânse, pe cale de a fi eliminate din educație. Școlii i se impun standardele reci, specifice sistemului financiar și economiei de piață, în care profesorii devin prestatori de servicii, iar elevii sunt văzuți ca numere în statistici, viitori sclavi moderni ai multinaționalelor sau patronilor veroși. Nu mai este la modă omul cu o cultură generală, ci individul eficient economic.
Între timp, suntem continuu serviți cu „gogoși“ de genul: „Educația, prioritate națională“, „mărim plaja opționalelor“, „descentralizăm“, „debiro­cratizăm“, „competențe“, „Bani mai mulți pentru educație“… Să ne mai mirăm că elevii își doresc mai puține discipline de studiu și orar mai scurt, iar în locul exigenței, regulilor și ordinii, activități de recreere și sport în școală, de parcă i-ar împiedica cineva să le practice în afara programului școlar? Iar ministrul de resort mai are și ambiția să reglementeze temele pentru acasă, nu cumva să se învețe mai mult decât trebuie celor numiți în paragraful anterior! Interesante vremuri trăim, timpul o să treacă-n zbor și…?
 
Prof. Petre Barangă, Școala Nr. 25, Timișoara
Prof. Rodica Barangă, Școala Nr. 27, Timișoara