foto: dreamstime

Având încă proaspete în minte chipurile dascălilor noștri, ieșiți, în toată țara, zile și săptămâni întregi, pe străzi și în piețele centrale ale orașelor, ca să dea glas unor vechi nemulțumiri, cu atât mai adânci, cu cât ele, aceste nemulțumiri, frustrări și insatisfacții, au ajuns să treacă de la o generație la alta, prin nerezolvarea lor cronică, transmițându-se asemenea unei moșteniri imposibil de dorit, îmi răsună și acum, în urechea atentă, din când în când, la undele radioului, cuvintele unei foarte tinere absolvente de facultate – dintr-un domeniu socio-uman în legătură cu care există, cum se spune în mod curent, o acută lipsă de personal –, care își mărturisea, emoționată, pașii abia începuți într-o carieră visată din copilărie.

Ascultam, de fapt, un raccourci al propriei biografii de dascăl abia cu trei-patru ani vechime de suplinitor, fiică de dascăli și iubitoare, cu pasiune, a me­seriei. Poate (și cred) că nu întâmplător. Părinții tinerei, alături de care deschisese ochii înțelegerii realităților școlare, îi arătaseră, an de an, ce înseamnă și școala de la școală, și școala de acasă. Așa ajunsese, deja din adolescență, să iubească ambele școli: cea a vieții în familie, în paralel și întregită de viața de zi cu zi din sala de clasă, din laborator, din grădina cu flori și pomi, de pe terenul de sport. Și chiar din timpul vacanțelor

Iubind astfel școala în ambele sale în­­fățișări, tânăra absolventă de azi obținuse primul său grad didactic, prin examenul de definitivare în învățământ. Îl promovase cu media maximă posibil. Apoi se prezentase la examenul de titularizare din vara trecută. Împreună cu ea, încă 39 de alți dascăli băteau la porțile titulari­zării. Și, ca într-un basm cu sfârșit neașteptat de fericit, a fost că tânăra profesoară a reușit prima la un concurs de 40 de candidați pe un singur loc de specialitate, chiar în capitala țării.

Și, de aici, bibeloul de porțelan al viselor de carieră profesorală s-a făcut țăndări. Căci, și în învățământ, poate mai mult decât în oricare alte domenii de carieră, toate visurile se izbesc de realitatea crudă a salarizării. A remunerației pentru serviciile aduse unei societăți înguste și profund nedrepte. Nu o realitate fantezistă, croită după aspirațiile și pretențiile financiare, hrănite de multe iluzii, ale tinerelor, ultimelor generații de absolvenți de învățământ superior sau ale angajaților din corporații și concerne. Ci, repet, o realitate crudă, care refuză dorințele, cu totul legitime și minimale, de bunăstare. Una izvorâtă din cuvenita răsplată care ar trebui să vină din partea unei societăți drepte, a unei societăți care (să) știe să aprecieze așa cum trebuie de­­votamentul profesional dăruit de dascăli – de imensa majoritate a lor – întregii societăți beneficiare.

Cu părinți deja în vârstă și suferinzi, tânăra ieșise în stradă, pentru că, tocmai la începutul carierei sale pe care avea să o pună în slujba copiilor și nepoților ­noștri – cei mai mulți, azi, încă nenăscuți –, acei doar 2.400 de lei primiți ca remunerație de un dascăl debutant în primul lui an după titularizare erau, pentru o familie de profesori (mama, tata – pensionari, și fiica la început de carieră), de-a dreptul un ajutor social.

Respectul

Nu există nicio îndoială că primul respect al unei societăți față de dascălii ei începe nu la școală, ci acasă. Respectându-ți părinții, înveți respectul față de toți ceilalți, pe care îi vezi în jurul tău, cu care ai de-a face, mai mult ori mai puțin, din clipa în care te îndrepți către școală: dar nu doar către clădirea ei…

Îmbolnăvirea morală a unei societăți începe acasă, în familia care este prima școală a copilului. Dacă, atunci când în­cepe să rostească, după primele cuvinte, și primele mici propoziții, prin care contactul cu mica lui lume se materializează verbalizat, copilul abia stabilizat în poziția bipedă aude vorbe urâte și tonuri agresive ale vocilor celor din jurul său, printr-o imitație absolut naturală va reține și va rosti, la rândul lui, aceleași cu­­vinte și va face apel tot la tonuri înalte, imperative, pentru a cere ceva, pentru a-și vedea rapid, dacă se poate instantaneu, împlinită o dorință oarecare sau alta. Vorbind, de fapt învățând să vorbească, orice copil în primul, în al doilea an de viață, dar și mai târziu, desigur, va oferi micii lui familii ceea ce i se oferă și lui: injurii și țipete, dacă pe acestea le aude, zâmbete și cuvinte cuminți, dacă acestea îl înconjoară.

…și așa mai departe, odată cu trecerea anilor. Copilul mare, adolescentul, tânărul apoi, vor întoarce societății ceea ce ea le-a oferit. Iar prima societate este – dacă mai e nevoie să o spunem – familia naturală (fie-ne îngăduit să o numim așa): familia cea mai mică, a părinților nelipsiți de lângă copil, atenți la sănătatea lui fizică, dar și mentală și psihică, din primii ani antepreșcolari, la care se adaugă, în neîntreruptă continuare, familia lărgită a vârstei preșcolare. Vârstă la care încep să apară, pe rând, bunici, diverși unchi și diverse mătuși, veri și verișoare, prieteni ai părinților, vecini, și așa mai departe.

Pentru ca etapa școlară a vieții copilului, adolescentului și tânărului să capete dimensiunile cele mai largi, ale intrării familiei în raporturi sociale strânse și imediate: cu noii colegi de clasă, cu doamna sau domnul învățător, cu părinții colegilor, cu profesorii din gimnaziu, cu vecinii și cunoscuții în diferite împrejurări. Etapa școlară este una de trecere de la mica familie naturală la marea familie a societății. Atunci, în acești ani de tranziție de la micro-grupul familial la macro-grupul social, educația oferită de și în familie își lasă cel mai adânc am­­prenta. Micul cetățean al familiei, copilul cu toate drepturile, dar și cu precisele lui îndatoriri, devine, la școală și în afara spațiului ei material, cetățeanul de viitor imediat al societății care îl așteaptă. Și pe care o așteaptă și el.

Așa cum doar în familiile complet dezbinate și dezagregate se poate întâmpla să auzim că un puști abia trecut de zece-doisprezece ani ridică mâna asupra mamei sau bunicii lui sau că îi provoacă de-a dreptul dureri și răni fizice (pentru a nu intra, mai departe, într-o cazuistică pe cât de oribilă, pe atât de tragică), tot astfel și în școala fizică doar cazurile scăpate de sub control – atât cel al părinților, cât și cel al dascălilor – pot provoca agresiuni și violență, atacuri verbale sau gestuale asupra colegilor, asupra profesorilor sau asupra cui se nimerește înaintea unui elev dezlănțuit. Acesta recurge la o violență pe care o putem numi cu îndreptățire compensatorie tocmai pentru că, în propria lui familie, lipsa de respect arătat celor care l-au crescut i-au provocat și i-au întreținut copilului, în anii premergătorii școlii, o similară lipsă de respect față de cei mai mari decât el (dascăli, în primul rând), dar, în egală măsură, și față de cei de-o seamă cu el, colegii inițial de joacă, mai târziu de școală. Lipsa de respect generează lipsă de teamă (de orice fel de teamă față de măsurile punitive, inclusiv non-fizice, aplicabile), lipsa respectului generează lipsa de reținere, nepăsarea și fronda anarhică față de sistem în ansamblul lui.

Nu numai somnul rațiunii naște monștri. Și somnul educației – aceea pe care o primim din clipa primului pas făcut de noi în casă și afara ei, cu mânuța strânsă în mâna mamei – naște, la fel, monștri. Dacă nu mai mari chiar. Pentru că nepăsarea și a părinților, și a copiilor, sfidarea, ura față de cei din jur în favoarea unicului interes, cel personal, devin adevărați monștri sociali, adevărate boli monstruoase ale unei societăți deja bântuite de ele. Boala violenței, a egoismului cras, a nepăsării de semeni, de casă și familie, de țară, de lume, de viață. Ba chiar și față de tine însuți.

Căci și sinuciderea reprezintă o formă de violență. De autoviolență. Un tânăr de șaptesprezece ani – aflăm din recente relatări televizate – și-a dat foc într-un colț de stradă, în văzul trecătorilor paralizați de groază (ori, poate, complet egoiști și indiferenți la ce se întâmplă pe stradă, întrucât nu e treaba lor), în orice caz in­capabili de o reacție salutară. Cu câteva zile înainte, tânărul își anunțase moartea pe „rețele“ și planul lui deja pus la punct. Nimeni nu a încercat să-l oprească. Nici pe stradă, nici pe „rețea“, oricare va fi fost aceea. Nimeni nu a văzut că gestul ex­­trem al adolescentului – înțeles, cu tragică superficialitate, ca o glumă teribilistă, fie și sinistră – înmănunchea, în realitatea lui imposibil de suportat, și sfidarea, și disperarea laolaltă.

…imagini și gânduri răsărite dintr-un trecut îndepărtat

Revăzând chipurile – agitate, cele mai multe abătute și triste, multe încrâncenate și revoltate – ale miilor de dascăli ajunși să-și strige și reverse nemulțumirile în plină stradă, mărșăluind, în Capitală, între Palate și neuitând să poarte cu ei mari steaguri tricolore, rotindu-le spre cer ca pe un dureros memento național, mi-au apărut din străfundurile memoriei școlare câteva dintre clipele pe care le-am trăit eu însumi, la cea mai îndepărtată vârstă a experienței primilor ani de elev.

Ca și astăzi, ultimele zile ale primăverii se grăbeau să lase locul unei veri călduroase, așa cum îi șade bine verii să fie. Tocmai sunase de ultima pauză și bobocii clasei a III-a B (ai unei școli care avea să fie, ulterior, dărâmată, în anii construirii, cu totul entuziaste, desigur, a Casei Poporului, pentru a face loc giganticului edificiu, care răsese totul în jurul lui) ne pregăteam să ieșim, ordonat, în recreație, doi câte doi, cum ne învățase tovarășa învățătoare, ca să nu ne îmbulzim și să nu dărâmăm ușa. Când, deodată, ne trezim că un părinte nervos, dându-i la o parte pe prichindeii care-i stăteau în cale, se repede și intră direct în clasă, luând-o drept țintă chiar pe tovarășa care, la catedră, trecea niște note în catalog. A urmat un șuvoi de întrebări și răspunsuri răstite, apoi țipate, din care re­zulta că fiului împricinatului părinte i se comisese o nedreptate strigătoare la cer, o notă minimă de trecere stricându-i salba de note de premiant. Noi toți cam ieșiserăm din clasă, când colegul de bancă al elevului în cauză, apropiindu-se de catedră, și privind-o pe tovarășa în ochi, i-a spus, numai dânsei, cu glas tare: „Dar Gabriel n-a știut nimic. Mi-a zis chiar el că n-a învățat pentru astăzi, că avea două note“.

A doua imagine a copilăriei școlare o poartă în ramă pe aceeași tovarășa Cazimir. Un alt coleg al nostru, supărat că dânsa îl certase pentru piedicile pe care le întinsese, tot în recreație, fetelor, unele lovindu-se rău în căderea pe piatra din curte, chemat în fața clasei să spună ce a făcut și de ce, și să-și ia angajamentul că nu se va mai purta așa, s-a dus la locul lui și s-a așezat în bancă, trântind-o cu zgomot. Tovarășa i-a spus să se ridice în picioare. Elevul a spus că nu se ridică. Tovarășa a venit lângă el și l-a întrebat de ce se poartă așa. Elevul nu i-a răspuns. Tovarășa l-a întrebat dacă a auzit ce i-a spus, să se ridice în picioare. Elevul i-a spus că n-a auzit nimic. Tovarășa i-a spus atunci să vină, a doua zi, la școală, cu tata sau cu mama, și să o aștepte în fața clasei, la prima oră. Elevul, uitându-se pe geam, i-a răspuns că o să vină mâine dracu’ la școală.

Nu mai are importanță ce s-a întâmplat după aceea. Îmi mai amintesc că Dragoș a lipsit a doua zi, la toate orele. Am auzit – și nu cred că memoria mă înșală – că tovarășa s-a dus după el, acasă, ajutată de un coleg de-al nostru, care era vecin de scară cu Dragoș. De atunci, Dragoș mai știm că n-a mai pus piedică fetelor, ca să vadă cum știu ele să cadă.

Ieri, azi sau mâine. Școala rămâne aceeași instituție, indiferent de secole. Dacă școala se îmbolnăvește, elevii ei bolnavi, părăsind-o cu chiu cu vai, intră în lume, ajung într-o societate pe care o îmbolnăvesc la rândul lor, pentru că școala n-a reușit să-i vindece. De bolile minții și ale sufletului, mult mai grave decât cele ale copilăriei școlare. Școala bolnavă de lipsă de respect, umilită de privirile disprețuitoare ale celor care s-au strecurat, copii fiind, prin și printre anii ei, îmbolnăvește o societate întreagă. O societate care, la rândul ei, întreține starea de maladie prin lipsa de considerație față de dascăli, față de cei în mâinile cărora stă șansa educației. Deceniile neîmplinirilor din educația școlară, adăugându-se deceniilor de inechități economice, sociale și profesionale, perpetuează o stare globală de disfuncții, periclitând grav viitorul.

Liviu FRANGA – profesor universitar

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 41-42-43