Un cititor de aceeaşi profesie cu personajul narator din romanul Solenoid de Mircea Cărtărescu nu poate parcurge subiectul cărţii cu detaşare. Cele mai multe şi autentice episoade se desfăşoară în spaţiul unei şcoli gimnaziale, identificabile într-un cartier, Colentina, din periferia industrială a Bucureştiului de acum câteva decenii. Marele oraş îşi întinde arterele până acolo, iar legătura cea mai sigură, tramvaiul 21, vine clătinându-se, ca să facă aici o buclă de întoarcere, într-o staţie mereu aglomerată, frecventată, inevitabil, şi de profesorii care predau la respectiva şcoală de cartier. Semnele citadinului: tramvaiul, fabrica de ţevi, fabrica veche, moara cu etaje, turnul de apă, alimentara, policlinica, şirul de prăvălii nu urbanizează mediul, ci îl menţine într-o tranziţie mizeră, mai aproape de câmpul întins, delimitat de oraş de o cale ferată. Nota sumbră, de spaţiu damnat, îşi pune amprenta şi pe atmosfera din şcoală, iar naratorul, profesor de română, proaspăt absolvent al Filologiei bucureştene, vine aici ca într-un exil, amăgindu-se că va rezista măcar un an, ca până la urmă să treacă vreo treizeci, consemnaţi într-un jurnal, pe baza căruia s-a născut scrierea de faţă. Mediul artificial şi periferic, precum în Muntele vrăjit de Thomas Mann, acaparează şi înlănţuie desprinderea, aspiraţie care ar justifica existenţa dublului, a unui Celuilalt, ce s-ar fi lansat pe o altă traiectorie a vieţii. Pe acest demers speculativ, cititorul însuşi, cu o profesie identică cu a naratorului, ar putea privi dintr-o altă perspectivă, ceva mai luminoasă, mediul şcolar din perioada la care se referă romanul. Dar cum ficţiunea şi visul sunt efectul unor emoţii, viziunea din Solenoid este marcată de o sumă de frustrări simţite de individ şi de semenii săi. Romanul valorifică elemente ale biografiei reale a autorului până la un punct de bifurcaţie, când verdictul dat de Cenaclul Luni de la Universitate asupra poemului „Căderea“ ar fi deschis calea afirmării literare a unui începător, predispus să viseze la glorii auctoriale. Contrar aşteptărilor (şi vocaţiei afirmate realmente), episodul marchează dezastrul carierei, „cavoul speranţelor de scriitor“, retezarea veleităţilor şi prin urmare ocuparea postului de profesor, ca o ipostază a eşecului.
Discuţiile din cenaclu, inclusiv concluziile mentorului, îl apasă umilitor. Analizează sceptic că în poem au răzbătut miile de voci ale cărţilor citite, livrescul, ce au obturat realitatea, viaţa proprie. Prin compensaţie, jurnalul pe care-l ţine, din care s-a alimentat romanul, devine o carte reală a unui obscur profesor anonim. Existenţa unui dublu, sălăşluind în acelaşi corp, nu este exclusă, după cum află într-un mod ambiguu că ar mai fi avut un frate geamăn, mort în primele zile. De aici se ridică în roman întrebări asupra identităţii şi asupra existenţei unor fiinţe, deasupra oamenilor, care le guvernează destinul.
Mai multe personaje deţin o a doua identitate sau o identitate ascunsă, dezvăluită miraculos prin coincidenţe ce par dirijate de cineva ocult ori semnalate prin intermediul visului sau al unor amintiri de la vârsta copilăriei. Astfel, planul real al acţiunii se încarcă cu o prelungire în suprarealitate, descrisă în detalii tulburătoare. Lumea percepută prin simţurile obişnuite seamănă cu un covor întors cu faţa în jos din care vedem câteva fire şi noduri ale ţesăturii, însă adevăratul chip al modelelor rămâne invizibil.
În căutarea unui misterios manuscris Voynich, numărul de telefon abia vizibil de pe o cartolină de la Biblioteca Universităţii îl duce la casa lui Palamar, vechiul bibliotecar din fosta bibliotecă publică de cartier, pe care copilul o frecventase demult. Descoperă acum că ex-bibliotecarul este unul dintre puţinii specialişti în lumea microscopică a acarienilor, a cărei imagine invizibilă ascunde peisaje şi fiinţe de o spectaculozitate fascinantă. Admirator al acestui gen biologic, Palamar cultivă pe minuscula suprafaţă dintre degetul mare şi arătător de pe dosul palmei o colonie din sarcoptul râiei. Naratorul acceptă, pentru confirmare, să fie transferat, spiritual, în corpul unui sarcopt de acolo, ca să le transmită mesajul protector al zeului ce-i găzduieşte. Scriitorul realizează cu acest prilej o descriere de o imaginaţie debordantă, cu o acuitate a percepţiei asupra unor vieţuitoare ce se închipuie la o dimensiune firească, asemenea unor aşezări omeneşti. Sarcoptul intrus are misiunea unui mântuitor, mesager al zeului, dar, nefiind înţeles, piere prin schingiuire. Un asemenea transfer spiritual devine realizabil prin instalaţia ciudată pe care a construit-o Palamar în subsolul casei şi care foloseşte energia unui solenoid, termen care dă şi titlul romanului.
Încă înainte de lectură, titlul ne îndreaptă atenţia spre literatura ştiinţifico-fantastică, orientare susţinută şi de amănunte biografice: copilul citea cu nesaţ cărţile apărute ritmic în colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice“, iar interesul pentru microuniversuri este stârnit de citirea unui tratat de parazitologie, cu ilustraţii, în biblioteca unui medic veterinar.
Prin înfăţişare, microorganismele parazitare reprezintă un superlativ al monstruozităţii, al ameninţării a căror victimă este omul. Însă numai oamenii aleşi conştientizează acest stigmat ontologic şi au iniţiativa să se solidarizeze în „grupul pichetatorilor“ împotriva bolilor, a îmbătrânirii şi a morţii. Unul dintre „aleşi“ este naratorul, ce simte această ipostază odată cu cumpărarea casei, asemănate unui vapor cu foişor, într-o zonă săracă şi rău-famată a Colentinei: „Ţigani, curve, cuţitari“. Aici descoperim prima dată un solenoid, o bobină uriaşă, pe care proprietarul iniţial, inventator în domeniul electromagnetismului, o îngropase la temelie, într-un punct calculat matematic ca să capteze energiile pământului. Activată sursa energetică, omul pluteşte, într-o stare de levitaţie, iar geamul hubloului se deschide, cifrat, spre lumea microscopică, ce vegetează într-o forfotă continuă, fără ca simţurile noastre să o perceapă. Exemplele anterioare lămuresc, fragmentar, structura romanului. Realitatea cotidiană anostă deschide ferestre spre lumea imperceptibilă, între planurile căreia omul vieţuieşte fără a-şi da seama că domină sau este dominat, că viaţa este într-o dimensiune relativă în raport cu spaţiul şi timpul reperate subiectiv.
Până a ajunge dincolo de hotarele cunoaşterii rămâne mediul de convieţuire pământeană, în relaţia cu cei de alături şi unde segmentul şcoală este un punct de referinţă.
Şcoala – un mediu apăsător
Venirea într-o şcoală gimnazială a unui tânăr absolvent de Filologie, cu aspiraţii scriitoriceşti, este văzută ca o deturnare de la un destin întrevăzut altfel. De la început priveşte spaţiul cu ostilitate: interiorul gălbui i se pare labirintic şi multietajat, clasele identice şi numeroase (la un moment dat caută clasa a VII-a Ω) le confundă, el însuşi, somnambulic şi mereu întârziat nu găseşte locul şi nu ştie ce lecţie are de predat, în părul multora dintre elevi mişună păduchii, pe care îi iau profesorii. Un ataşament pentru profesie nu găseşte nici la el, nici la colegii de cancelarie, iar biblioteca, izolată într-o încăpere la demisol, servită de o bibliotecară cu chip barbar, are doar cărţi mucegăite şi este, de fapt, cameră de arest pentru elevii exmatriculaţi. Într-o asemenea cvasicolonie penitenciară, comunicarea educativă nu-şi găseşte niciun loc, profesorul, un ins izolat, este pus în faţa unor elevi când docili, când obraznici, în faţa părinţilor ce solicitau autoritar bătaia odraslelor ca măsură educativă verificată. Nici acţiunile colective nu aduc şanse de redresare. La şedinţele didactice, în sala unde atârnă pe peretele central, portretul conducătorului „într-o ureche“, învăţătoarele croşetează şi mai nimeni nu ascultă, campaniile de colectare a sticlelor, borcanelor, hârtiei devin supradimensionate, încât substituie orele de predare şi sufocă spaţiile de învăţământ.
Acest spaţiu de tortură îi prilejuieşte autorului creionarea unei suite de personaje, colegii de serviciu, într-o gamă variată de portrete anoste şi pitoreşti, privite cu duioşie sau spirit satiric, deseori cu un sarcasm izvorât din revolta mascată.
Profesorii au frică patologică de director, el însuşi un tip dubios, suferind de vitiligo (decolorare a pielii), curtezan în burlăcie, profitor al unor lecţii de biologie, unde elevii trebuiau să aducă iepuri, peşti pentru disecţie, terorizat, până la urmă ca familist, de coana Mimi, soţie posesivă. De la înălţimea funcţiei de îndrumător îşi asumase o replică, tic verbal pentru fiecare bărbat: „Însurat este mai rău ca spânzurat!“.
Colega Agripina, de aceeaşi specialitate, limba română, se autoconsideră cea mai competentă din sector în domeniul gramaticii. De la cercul pedagogic, unde reprezentase şcoala, vine revoltată şi face caz din faptul că la un referat se afirmase că „nu există adjectiv pronominal relativ“. Prestigiul ei în şcoală se bazează pe comentariile interminabile dictate şi date spre memorare elevilor.
O poveste şi un personaj care trece de la ridicol la dramatic se referă la profesoara de chimie Caty. Elegantă, pare frivolă, sfidându-i pe ceilalţi cu vila somptuoasă din Cotroceni, cu soţul funcţionar la Externe, ca, într-un moment de sinceritate, să-i dezvăluie naratorului o faţă ascunsă, contrară aparenţelor: drama femeii trecute de 40 de ani şi a omului, în general, apăsat de cunoaşterea destinului: îmbătrânirea, bolile, moartea. Motive care au determinat-o să adere la secta pichetiştilor, unde persoanele adunate, îmbrăcate în doliu, protestează la miez de noapte în faţa spitalelor, a morgii, a cimitirelor, în ciuda interdicţiilor Poliţiei.
Unele dintre cele mai reuşite episoade şcolare au o coeziune epică proprie şi pot fi înţelese detaşat de arhitectura ansamblului. Aşa este povestea enigmatică a umilului şi beţivului portar Ispas, care zicea premonitoriu că va fi răpit de extratereştri. Aberaţia se întâmplă şi o lungă vreme a dispărut, ca să revină şi să mărturisească supliciul din lumea întunecată unde a fost înălţat, despuiat de epidermă, cercetat, apoi coborât în acelaşi loc, având o platoşă transparentă în loc de piele.
Maiestuoasa şi fermecătoarea profesoară de matematică Florabela, antroponim ce ar sugera un titlu de tablou renascentist, o adevărată Venus, este strănepoata celebrului savant în domeniul onirismului Nicolae Vaschide, autor al faimoasei cărţi Somnul şi visele.
Bunica Florabelei, Alesia, zămislită la Paris, în urma unui vis erotic cu voluptuoasa prostituată Chloe, revine pe lume, la Bucureşti, din craniul unui uriaş, la fel cum zeităţile antice se năşteau din ţeasta lui Jupiter. Navigarea în lumea „viselor esenţiale“ are pentru autor, în asemenea cărţi, o rampă de lansare pentru descifrarea propriilor experienţe onirice.
În capitolul 18, unul dintre cele mai izbutite pentru crearea suspansului epic, a senzaţiei de grotesc şi sinistru, protagonista este profesoara de istorie şi Constituţie. Ea poartă un ghiul colţuros, cu care-i loveşte pe copii în cap, rănindu-i virulent. Conduce şi cercul de ateism, la care organizează concursuri prosteşti şi ridicole, pentru care cartea de căpătâi este Biblia hazlie, iar una dintre întreceri constă în scuiparea la ţintă a icoanei Fecioara cu pruncul. Într-o iarnă când toţi profesorii au fost mobilizaţi la efectuarea recensământului animalelor din cartier – scene comice şi de un realism pitoresc –, reîntorşi, seara, în cancelarie, profesoara reclamă că i-a fost şterpelit ghiulul din locul unde-l lăsase la secretariat. Insinuează că hoţul nu putea fi decât maistrul de atelier, pentru motivul că era ţigan, „neam de ciorditori“. Omul, de regulă retras, chemat în cancelarie ca în faţa curţii marţiale, este somat să înapoieze obiectul. El se conformează, pleacă în atelier şi revine cu cleştele de cuie, cu care îşi extrage singurul dinte de aur pe care-l purta şi-l aruncă însângerat pe masa din cancelarie. Gestul lui de om discriminat cutremură, dar nu produce remuşcări nici după ce ghiulul a fost preluat din sertarul unde îl dosise chiar purtătoarea. Ateismului ei grobian i se alătură şi caracterul infect al grupului de profesori în „mizeria fără margini a judecării lui Eftene“ (maistrul).
De pe asemenea planuri, de cele mai multe ori apăsat întunecoase, acţiunea decolează în suprarealitate, domeniul visului, livrescului, al reconstituirii amintirilor vârstei infantile. Împreună alcătuiesc un întreg unde, aşa cum declară autorul, „niciodată realitatea n-a fost mai încastrată în ficţiune, mai una cu ea“. Aşa se prefigurează şi deznodământul sub imperiul iubirii şi al regenerării. Iubirea pentru Irina, profesoară de fizică, dar cu preocupări metafizice, dăinuie. Fata este cea care semnalase energia solenoidului de la temelia casei-vapor, ea va naşte tot aici altă fetiţă, tot Irina, cumva desprinsă din cochilia ei, precum păpuşile matrioşca.
În loc să fie striviţi de talpa uriaşă a statuii Damnării, cei trei nu sunt atinşi, ci se vor salva, chiar dacă Bucureştiul, asemenea unui decor de mucava, se va ridica de pe temelii şi se va pulveriza. Iubirea, maternitatea, pruncul care zâmbeşte, precum în istorioara lui Herodot, anihilează gândurile ucigaşe.
Liviu IOANI