Pentru un reporter obişnuit cu peisajul cotidian al Bucureştiului, zilele trecute oraşul a părut din nou de nerecunoscut. Sute, mii de elevi au „mişunat” prin centrul oraşului, prin locuri istorice, pe la muzee, prin parcuri, prin locuri de destindere, au deschis, poate nu pentru prima oară, ochii ca să vadă că uneori Bucureştiul poate fi frumos. Sau chiar au căpătat cumva conştiinţa, fie ea şi vagă, de „om al cetăţii”. Fiindcă, orice s-ar spune şi s-ar auzi despre Proiectul „Şcoala Altfel” (poate fără adaosul pompos, promovat de nu ştiu ce ministru „recent”, care ne spune să fim mai… şi mai…), acesta a spart cumva nişte canoane (şi nu uşor!), cele mai multe de mentalitate, şi a readus în faţa conştiinţei profesionale a unor oameni, altminteri respectabili – profesorii –, dar şi în faţa părinţilor ideea că şcoala poate fi, cel puţin o perioadă de timp, şi altfel decât cea ştiută…
Iar „cea ştiută” este, din păcate, tot mai ternă, mai lipsită de imaginaţie, mai „simulatoare”, mai „eficientă” adică, pierzând milimetru cu milimetru şi an după an ceea ce a făcut vreme de mai bine de un secol gloria şcolii, aşa cum arată ea în linii mari azi. Poate e nevoie aici de o precizare: şcoala în forma ei actuală (clase, profesori, programe etc.) e o invenţie relativ recentă în cultura europeană şi nu numai. Dar, trecând mai departe, depăşind cu umor chiar şi corul mai puţin numeros parcă al cârcotaşilor şi care se mai aude doar undeva în fundal anunţând fel de fel de defecţiuni – fie că-i prea multă birocraţie, fie că părinţii n-au bani, fie că profesorii n-au bani, sau instituţiile n-au chef să se lase cunoscute, fie că oraşul nu vrea să „se predea” la „invazia anunţată” –, vom spune că „Şcoala Altfel”, dincolo de miile de imperfecţiuni, e o cale ideală de „a reabilita” şcoala de azi. De a ieşi din canonul dialogului artificial şi de a pătrunde, măcar şi pentru o vreme, într-un alt „canon”, e adevărat, cel al dialogului (mai) firesc, (mai) gratuit şi (mai) necesar dintre educat şi educator, dintre instituţie şi beneficiar, motivat acest canon în cea mai mare măsură doar de faptul că ne recunoaştem ca fiinţe umane toţi, şi profesorii, educatorii aşadar, şi elevii, educaţii deci, şi părinţii. De aici n-aş vrea să rezulte că proiectul „Şcoala Altfel” înseamnă mai puţină educaţie, ci dimpotrivă, mai multă. Doar că mijloacele sunt altele!
Sigur, cu timpul, proiectul „Şcoala Altfel” ar putea să-şi diminueze efectele prin improvizaţie, nepăsare sau lipsă de coerenţă. Sau chiar prin întoarcerea „pe ascuns” la şcoala veche. Nu-mi place însă să mă gândesc la această eventualitate, care de altfel s-a şi confirmat printr-o informaţie pe care am primit-o chiar luni, 7 aprilie, în prima zi de Şcoala Altfel, care spunea că la Colegiul X din Bucureşti clasa a XII-a a făcut două ore de matematică, iar după aceea a pierdut… timpul. Să lăsăm asemenea evenimente pe seama celor care cred, obligat sau din convingere, în acest proiect, în seama ISMB de exemplu… Şi să-i lăsăm pe aceştia să-şi facă treaba şi să nu lase să se compromită prea repede şi fără leac şi acest fel de „reabilitare” a unei şcoli în mare suferinţă. Aşa cum s-au compromis de-a lungul anilor atâtea idei şi atâtea „reforme”, nu întotdeauna repede, şi nu doar într-un singur r@nd, ci în mai multe rânduri, precum disciplinele „opţionale” de pildă. Între altele, probabil şi fiindcă ideea că niciodată n-am avea ore suficiente continuă să bântuie mentalul „spăimos” al unei categorii de profesori de „discipline serioase”. Aşa se face că şcolile româneşti gem de opţionale de aprofundare!…
Dar, revenind. Mi se pare că „Şcoala Altfel” e un mare câştig nu neapărat al Reformei, mai ales că despre Reformă nu se mai vorbeşte aproape deloc din varii motive. (Între altele, şi din cauza „timidităţii” cu care noile politici ministeriale şi guvernamentale, atâtea câte sunt în domeniul educaţiei, se înconjoară…) Îmi place să cred că şi acolo, „la şcoala de la ţară”, unde lumea se vaită că n-are ce face cu elevii în această săptămână, decât eventual tot „carte”, se va mai găsi măcar o idee memorabilă pentru cei care aşteaptă o „şcoală altfel” cu speranţe nelimitate. Pentru elevi adică, ai căror părinţi vor scormoni toate buzunarele pentru ca odraslele lor să se poată duce, „aşa, degeaba”, în această săptămână la oraş…
Poate deja unii dintre cititorii acestor însemnări sunt derutaţi. Care-i legătura între tot ce-a fost până aici şi problema de… paternitate. Păi, legătura există, fiindcă am citit nu demult cum o organizaţie nonguvernamentală şi un reprezentant al acesteia îşi asumau în gura mare ideea de paternitate privind Programul „Şcoala Altfel”. Adică ei fuseseră „gânditorii” inspiraţi, iar ministrul D. Funeriu nu făcuse altceva decât să-şi însuşească ideea lor. Uşor derutat de această asumare, îmi amintesc totuşi, martor ocular fiind, că, prin 2010 parcă, ministrul D. Funeriu a organizat la Parlamentul României o întâlnire cu Comisiile de învăţământ (Senat şi Camera Deputaţilor) şi cu o serie de organizaţii nonguvernamentale. Tema întâlnirii a constituit-o nevoia de prelungire a anului şcolar cu cel puţin o săptămână. Se pornea de la ideea că aveam cel mai scurt an şcolar din Europa… Atunci a apărut, după ştiinţa mea, pentru prima oară ideea unei şcoli altfel. Şi acolo! Şi asta pentru că un număr de participanţi a avertizat conducerea Ministerului că prelungirea cu o săptămână a anului şcolar nu era chiar cea mai bună idee în raport cu contextul dramatic al stării profesorimii. Atunci şi acolo aşadar, Alianţa Colegiilor Centenare, prin reprezentanţii ei, avea să spună ceva de genul că, dacă problema era totuşi atât de gravă şi se învăţa atât de puţin ca durată de timp, atunci măcar să se facă în acea săptămână o „altfel de şcoală”… Mulţi dintre cei de faţă au rămas cu ideea că sugestia a plăcut ministrului şi secretarei de stat pentru preuniversitar din acea perioadă şi şi-au însuşit-o. E adevărat, au făcut-o într-o manieră „muncitorească”, adică fără să realizeze un parteneriat cu acei oameni, cu organizaţia de la care ideea pornise… Mai ales că se părea că ei erau primii care o formulau public şi mai ales într-o asemenea instanţă…
Am simţit nevoia să scriu aceste însemnări pentru că istoria este uneori importantă şi la nivelul detaliilor…
Adrian COSTACHE