O discuție vie a avut loc pe rețelele de socializare cu privire la ceea ce se cheamă școala acasă (homeschooling), generată de faptul că o familie de actori a decis să-și retragă fata de la cursurile primare. Gestul lor, neobișnuit în condițiile în care declară că învățătoarea fetei era o învățătoare bună, ne dă o idee despre lumea de azi. E adevărat, istoric vorbind, școala este o instituție relativ recentă, care a apărut în anume condiții și poate să dispară, dar ea a fost poate primul semn al „globalizării”, fiindcă într-o formă sau alta ceea ce i-a apropiat în primul rând pe oameni și le-a dat un limbaj comun a fost „limbajul cunoașterii”. Dar, iată, apar semne că această instituție nu mai satisface pe toată lumea. În România, aflăm, sunt în jur de 500 de familii care au decis că pentru copiii lor ar fi mai bine să învețe acasă. Motivele sunt cumva opuse: unele asemenea familii acuză pierderea de timp de la școală, altele dimpotrivă, vorbesc de acumulări repetate de frustrări. Dar, oricare ar fi cauzele, este limpede că cel puțin pentru acești părinți, ca și pentru alții, școala e asociată în ultimele decenii cu o sumedenii de neputințe, cele mai multe legate de faptul că nu are suficiente mijloace de individualizare a învățării. De fapt, lucrurile sunt și aici însoțite de anume primejdii, fiindcă mai toate judecățile de felul acesta se fac mai ales sub semnul unui „impresionism pedagogic” care a luat dimensiuni hiperbolizante. Căci întrebarea la care trebuie răspuns este aceasta: Până unde poate merge individualizarea în învățare?!… Este o utopie să afirmi că fiecare elev, copilul tău în primul rând, trebuie să primească o atenție specială. În anii ’70, de exemplu, în România comunistă activitatea pe grupe de studiu (o formă de individualizare a învățării!) era o realitate nu doar vehiculată teoretic, ci adesea și practicată. Ceea ce se spunea încă de atunci – iar lucrurile, natura umană nu s-au schimbat prea mult –, anume că individualizarea învățării avea limitele ei, e valabil și azi. De la a refuza acest adevăr până la a-ți imagina că tu, părintele X sau Z, vei putea contura pentru propriul copil o cale de educație cu eficiență de sută la sută poate reprezenta și drumul de la responsabilitate și modestie la aroganță sau epatare socială. Dar lumea în care trăim, cea a bogaților și a săracilor, modifică evident până și natura psihologică a ceea ce înseamnă azi concepte precum cel de părinte, profesor sau elev.
Nu se poate spune că școala românească de azi este o școală performantă. Și este evident că cei care mai fac azi trimiteri la anumite zone ale performanței școlii preuniversitare o fac adesea sub semnul unei necunoașteri sau unei voite dorințe de a gândi… pozitiv. Școala de azi, o știm de-acum cu toții, cel puțin aici există un anume consens, își are proble­mele ei, zbătându-se între propriile dileme didactice și de etos și o societate incapabilă a accepta că ea ar putea fi un liant extraordinar și, în același timp, un spațiu propice pentru o societatea re-umanizată. Asta până nu este prea târziu și ceea ce numim, cel puțin unii dintre noi, ca fiind o lume dez-umanizată nu-și va pune amprenta deplină asupra chipului nostru, favorizată și de insidioasele noi tehnologii de comunicare… Factorul agravant este acela că istoria nu prea are răbdare (mai niciodată n-a avut!) și aproape toată lumea e cuprinsă de un tăvălug al alergării către ceva. Și atunci gesturi precum cele de mai sus au stârnit o întreagă polemică și par a fi realmente motivate. Ceea ce mi se pare interesant totuși ar fi comentariile unor persoane nespecialiste, făcute pe marginea unui asemenea eveniment, majoritatea covârșitoare a acestor comentarii fiind negative. Sigur, adepții home­schooling ne vor putea spune că mentalitatea comună a fost întotdeauna un punct de reper al conservatorismului, al imaginii unei societăți rămase pe loc și trăindu-și deliciile rămânerii pe loc, al visului care-și conservă propria neputință, dar este tot atât de sigur că nici cei care s-au lăsat prinși în vârtejul ultimelor „mode” n-au fost întotdeauna confirmați.
E probabil ca toată această discuție, ușor inflamantă, să nu fie altceva decât reacții la o formă de epatare de care lumea de azi de plină. Și care din când în când atinge „autoritatea” școlii fără ca, profitându-se de ocazie, să se identifice cu adevărat care sunt „tarele” reale ale unei școli în care unii dintre elevi nu-și mai găsesc menirea. În mod sigur, la originea acestei povești se află și toată retorica nelimpezită a ultimilor ani, care vorbește excesiv de „școală prietenească”, de „gândire pozitivă”, de „personalitatea elevului”, de „creativitate”, de „lu­dis­mul învățării”, de „noua relație” între elev și pro­fesor (parteneriatul elev-profesor), despre noul „rol al părintelui” ș.a.m.d., și care, neaprofundată, la limi­tele conceptelor aduse în discuție, n-a făcut altceva decât să dezvolte așteptări nerealiste, să-l facă pe elev și pe părinte să creadă că se poate promova și fără efort, că fiul lui este realmente unic și genial doar fiindcă în jurul lui totul pare posibil, accesibil, adesea fără o relație cu efortul depus. De altfel, problema nu este deloc doar a noastră, ci e a unui întreg model social, care a dezvoltat, incredibil, „soluții” ale conservării puterii cu efecte toxice dramatice. Să ne gândim doar la efectul pe care „cultura nemuncii” (poți trăi foarte bine fără să muncești în societățile prospere!) îl poate avea asupra unor generații confruntate doar cu drepturi și care au pierdut treptat ideea de responsabilitate socială, familială, comunitară. Și toate acestea și fiindcă utopia ilumi­nistă a oamenilor care se nasc egali de la natură nu a fost integrată în contexte specifice anume, fiindcă ori­câte revoluții genetice am face și oricâtă retorică ar curge pe albia democrației, oamenii nu vor avea toți același IQ (deci oamenii nu sunt egali de la natură, cel puțin în această privință!), iar realitatea socială, mediul social, nu este un paradis ce-și așteaptă loca­tarii, elevii de azi.
Se reproșează școlii, între altele, capacitatea enormă de manipulare, ceea ce în fond este un alt mod de a întoarce lucrurile pe dos. Fiindcă mi se pare că lucrurile ar putea să stea și exact invers într-o societate informațională, cum este cea de azi. Căci, dincolo de rolul de socializare al școlii, nu refuzul cunoașterii și al efortului ne ferește de „manipulare”, leit-motivul multor părinți nemulțu­miți, ci dimpo­trivă, o școală serioasă, profundă, o școală a efortului, cu toate inerentele frustrări, o asemenea școală fiind soluția; doar o cunoaștere profundă, nu facilă, permite individului să fie liber, dacă într-adevăr problema manipulării este problema cea mai importantă a existenței umane azi.
Adrian COSTACHE
P.S. Iată însă și o opinie care n-ar trebui să treacă neobservată, apropo de fenomenul evocat aici: „Cred că principala problemă a homeschooling-ului este deficitul de socializare care apare la copilul crescut și educat acasă. Vor fi mai puțin sociabili. Copilul ar trebui totuși să se miște în lumea vârstei lui. La școală, el socializează, pe lângă faptul că se informează. Or, așa, trebuie să-i faci rost de gașcă, de anturaj”, spune psihologul Aurora Liiceanu. „Vor fi un gen de copii de tip «nișă». Probabil că o să se organizeze (cu timpul – n.n.) și o să aibă relații între ei. În orice caz, sunt copii care cresc fără grija banilor. Părinții lor se ocupă de tot ce trebuie ca ei să trăiască liber și să-și organizeze lecțiile în funcție de motivație și de pasiuni. Un copil sărac nu poate să facă homeschooling.”
Tot de la domnia sa aflăm că recordul mondial la homeschooling îl deține chiar țara de proveniență a acestei mișcări, Statele Unite ale Americii, unde, în anul 2010, mai bine de două milioane de familii îi învățau pe copiii lor carte fără stresul unei școli obișnuite.
 
P.P.S. Asociația Home Schooling România este prima asociație din România care și-a propus să promoveze educația acasă și să facă demersuri pentru legalizarea educației acasă în România. (…) Fondată în 2002, asociația a organizat mai multe conferințe cu scopul de a promova educația acasă și pentru sprijinirea familiilor care fac educație acasă. (…) Principalele avantaje pe care le are homeschoooling-ul, susțin aderenții, ar fi: părinții sunt responsabili pentru educația copiilor lor (acum nu sunt?!…); părinții aleg ce discipline vor fi studiate (și la școală se poate alege într-o anume măsură), ei aleg ma­nua­lele (și acum acestea se aleg!…). Pe scurt: copiii învață fiecare în stil propriu, iar procesul educațional se desfășoară oriunde doresc părinții sau copiii.