Dinspre 2016, şcoala românească preia pentru anul care a început o diversitate de reglementări fixate sau în dezbatere, pe linia cunoscută a dorinţei de a fi bine, de a nu mai…, de în sfârşit… Şi poate chiar aşa va fi, însă antecedentele şi contextul determină şi o anume circumspecţie.
De exemplu, se află în consultare publică proiectul Codului de etică în învăţământul preuniversitar. Subiectul este vechi de câţiva ani (din 2011, de pe vremea asta, adică de când datează Legea educaţiei naţionale), dar nu e persistent, ci reactualizat din când în când. Codul nu poate fi un document fără rost, din moment ce se referă la valori, principii şi norme de conduită în lumea şcolii. Conţinutul poate părea banal, însă, la urma urmei, ce aşteptări decât de bine ar trebui să existe de la un cod al purtării celor din şcoală între ei?! De văzut, de explicat şi de lămurit în faza dezbaterii ar fi semnificaţia care să i se acorde acestuia. Poate până la urmă nu va fi văzut, aşa cum a început să fie prezentat odată cu lansarea publică, drept actul normativ care de-acum îi pune la punct pe profesori şi le interzice să facă meditaţii pe bani cu elevii din clasele în care predau, să pretindă şi să primească „atenţii“, să impună „auxiliare“ etc. Sunt cerinţe cunoscute, repetate, învăţate, pentru a căror respectare un profesor care e bun de-adevăratelea, nu prin notorietate atinsă datorită inerţiei, nu are nevoie de lege scrisă. Ar fi păcat ca viitorul cod etic să aibă parte de aceeaşi interpretare precum Statutul elevului, anume aceea de instrument pentru strunirea profesorilor în respectarea drepturilor elevilor.
Tot din 2016, pe diverse căi cu forme şi semnificaţii specifice, inclusiv prin Codul de etică în discuţie, se propagă insistenţa privind „eliminarea oricăror activităţi care generează corupţie“. Aşa se şi numeşte o bună parte a Codului de etică. Pentru că anul abia a început, e de sperat că va fi timp destul să fie depăşit felul în care s-a făcut combaterea corupţiei în 2016, adică prin exprimări ale unor elevi de azi în forme specifice anilor ’50: poemul epic (să zicem, despre ţara „coruptă de ani buni, ne dorim să auzim adevărul, nu minciuni“) şi brigada de agitaţie (acum se numeşte flash mob, e inferior brigăzii, pentru că exclude limbajul articulat şi satirizează, de exemplu, bacşişul dat la frizer).
Pentru noul an este reglementată metodologic ponderea acordată „participării şi punctajului cadrelor didactice care înregistrează performanţe notabile în activităţi de prevenire şi combatere a abandonului şcolar, respectiv în managementul de proiecte integrative care să genereze consolidarea culturii şcolare centrate pe progres, cooperare şi incluziune“. Pe scurt, contează mai mult decât până acum munca pentru aducerea şi menţinerea copiilor la şcoală şi pentru ridicarea lor la învăţătură, cu sublinierea că este vorba despre munca din perioada 1 septembrie 2011 – 31 august 2016, deci dintr-un timp trecut. E bine, pentru că altfel s-ar fi declanşat o febrilitate în organizarea de „acţiuni“ cică pentru prevenţie, ca să arate înscrierea „pe linie“. Şi mai bine ar fi să se ia în seamă rezultatele pur şi simplu (medii ale elevilor, venit şi stat efectiv în clasă), nu participări la cine ştie ce workshop-uri de felul „toţi la şcoală“, „şanse egale“ şi „tradiţii culinare“, semn al integrării multiculturale. Pe final de mandat şi de an, miniştrii până de curând ai Educaţiei, Muncii şi Sănătăţii au semnat „Protocolul-cadru de colaborare în vederea implementării unei abordări integrate a serviciilor comunitare necesare prevenirii excluziunii sociale şi combaterii sărăciei“. Şi asta e bine. În acelaşi timp, e surprinzător cât de târziu se petrece. Ba într-un fel se poate pune întrebarea de ce este nevoie să se dea act scris pentru ceva ce ar trebui să se petreacă de la sine: „(…) asistentul social, asistentul medical comunitar/mediatorul sanitar, consilierul şcolar/mediatorul şcolar şi consilierul de ocupare să intervină împreună pentru sprijinirea persoanelor sărace din fiecare comunitate“. Răspunsul părţilor semnatare este că „furnizarea integrată a serviciilor comunitare este legată de abordarea sistemică a nevoilor şi de corelarea acestora cu pachetele de servicii din domenii diferite pentru reducerea suprapunerilor, armonizarea resurselor şi crearea unui proces sustenabil de ieşire din sărăcie şi de integrare socială şi economică“. Eficienţa se va vedea în măsura în care va fi evitată birocraţia spre care poate duce o asemenea integrare a serviciilor.
Odată cu schimbarea calendarului, a început şi campania „2017 – anul învăţământului profesional şi tehnic în România“. Nouă nu este decât decretarea prin ordin ministerial, pentru că, în rest, obiectivul „de informare şi conştientizare“ pentru „schimbarea percepţiei“, ca şi formule precum „informaţii utile şi relevante“, „rol esenţial“, „piaţă a muncii dinamică şi competitivă“, „Săptămâna meseriilor“ etc. s-au învechit. Ca şi incluziunea, ca şi anticorupţia, ca şi etica dinăuntrul şcolii, şi orientarea spre învăţământ profesional poate să fie acaparată uşor de birocraţie şi acoperită de adeverinţe dacă este abordată în chip de campanie cu termene şi limite şi nu este tratată funcţional, adică în mod profesionist şi cu folos.
 Florin ANTONESCU