Realitatea politică românească inspiră o mare dezamăgire și o imensă lehamite. Cei mai mulți dintre politicieni, fie că sunt la guvernare, fie în opoziție, tehnocrați ori netehnocrați, probează, cu brio, în fiecare zi, că nu sunt capabili să facă ceva bun, coerent, cu bătaie lungă pentru poporul român. Aceasta ar trăda un plan pentru România, ceea ce nu este cazul. Neputința clasei politice se vede nu numai în mizeria realității cotidiene, în existența noastră cenușie, la limita civilizației și a Europei, ci și în incapacitatea celor care au pretenția și aroganța să conducă destinele țării de a realiza un proiect de țară. Chiar dacă apare o idee, aceasta este rapid anihilată în mizerabilele lupte pentru putere, în care se încaieră politicieni, politruci, afaceriști și mafioți, uneori toate ipostazele regăsindu-se în aceeași persoană. Suntem conduși de o clasă politică, în mare măsură, neputincioasă, incapabilă să realizeze ceva pentru România. După devalizarea și distrugerea sistematică a țării, de 26 de ani încoace, ne aflăm într-o situație critică, pe care, dacă am avea suficientă luciditate pentru a vedea dincolo de aparențe și manipulări, ar trebui să o recunoaștem ca disperată. Ceea ce se întâmplă în aceste zile, conflictul dintre instituții cu privire la interceptări, moartea bebelușilor infectați cu bacterii ucigașe, neasumarea de către factorii politici a responsabilității, sistemul sanitar incapabil să-și îngrijească bolnavii, scandalurile din educație, tentativele de distrugere a identității naționale prin minimalizarea sau eliminarea unor discipline, economia în derivă, lipsa de viziune și acțiune politică, flagelul corupției, toate acestea sunt probe ale crizei adânci în care ne aflăm. România este astăzi o țară în derivă, care plutește pe valurile globalizării după cum suflă vânturile din exterior. Străinilor le inspirăm curiozitate, dezgust, dispreț, oroare, ca o țară de mâna a șaptea, care refuză cu obstinație să se civilizeze. Poate că ne-ar privi altfel dacă ar înțelege adevărul: nu este vorba de refuz, ci de neputință. Atâta putem.
Credeam, nu demult, că, prin venirea unui președinte neamț, spre reînnodarea unei istorii faste, România va ieși, în sfârșit, din conul de umbră în care stă de un sfert de secol. Dar, de un an și mai bine, nu se întâmplă nimic pe scena politicii românești, nici un gest, nici un proiect major, nimic. Doar rare ieșiri pe Facebook și… multă tăcere. Recent, un articol devastator din prestigiosul săptămânal german ”Der Spiegel” îl consideră pe președintele Iohannis un „diletant”, calificând administrația sa drept un „dezastru”. Un lucru îi recunoaște, totuși: tăcerea ca „marca înregistrată a lui Iohannis”.
Cu recunoștință, ne aducem aminte de marii germani prin sânge, români prin legământul făcut și prin faptă, care au condus țara, de Regii României, Carol I, Ferdinand Întregitorul. Cu tristețe și cu rugăciune la Dumnezeu, ne gândim la Regele Mihai I, aflat în suferință.
Astăzi, în fața marasmului în care este adâncită România, după ce a fost furată, batjocorită și umilită de toți tâlharii și aventurierii, nu ne rămâne decât revolta. O revoltă care, nici ea, nu duce la nimic, pentru că nici măcar nemulțumirea și furia nu ni le putem mobiliza într-un gest de refuz și demnitate. Ne mai rămâne, totuși, ceva: speranța, difuză, că instinctul de conservare al acestui popor nu a murit încă și că, atunci când răbdarea proverbială a românilor va ceda, un val al schimbării va mătura ce e rău în politica românească și va aduce, în locul corupților, hoților, demagogilor și impostorilor, oameni noi, oameni de valoare, oameni tineri, cu studii, cu suflet și conștiință. Și, nu în ultimul rând (deși Uniunea Europeană râde la auzul sintagmei), cu dragoste de țară.
Prof. univ. dr. Iosif R. Urs
Prof. univ. dr. Sorin Ivan