Schimbarea climatică, mutație civilizațională fundamentală, ridică nu numai probleme științifice complexe ori provocări socio-economice și politice majore, ci și întrebări și mirări filosofice semnificative. Referitor la reacțiile oficiale, tot mai multe parlamente proclamă ritos „urgența climatică“, secretarul general al ONU invocă „starea de fierbere climatică“ și deplânge intrarea în „epoca prăbușirii climei“, iar șefi de stat și de guverne vorbesc de o criză existențială. În lumea spiritului și în cea a reflecției se multiplică dilemele în așteptarea unor răspunsuri lămuritoare. Contribuțiile din numărul 46 – vara 2020 (hors serie) – al Philosophie magazine consacrat „filosofiei încălzirii globale“ ne oferă un dublu răspuns pozitiv la dilema dacă global warming are un efect asupra filosofiei și dacă invers, aceasta din urmă ajută la depășirea primeia. Schimbarea climatică e un „fapt filosofic total“, care reînvie chestiuni străvechi și face să se ivească altele noi. Etica și politica de mediu, epistemologia (îndoiala e permisă?) și chiar estetica își dau mâna încercând reflexii inedite asupra noilor mirări, precum cea de ce am ignorat atâta timp amenințarea climatică și avertizările fenomenelor meteo extreme, ori cea a urgenței presante de a acționa acum și masiv. În orice caz, filosofia schimbării climatice, ca una dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă umanitatea se interesează, în principal, de implicațiile sale etice și de justiție. Care sunt responsabilitățile ecoclimatice ce revin generațiilor prezente față de cele viitoare? În raport cu cei mai vulnerabili la impacturile dereglării climei, ce îndatoriri ne incumbă în numele justiției (individual, colectiv și chiar statal)? Ce relație ar trebui să stabilim și să întreținem cu restul naturii? Putem fi, în același timp, ecologiști și umaniști? Ce chestiuni normative se află în centrul filosofiei schimbării climatice, un câmp recent de cercetare, dar în plină ascensiune care contribuie la reînnoirea reflecției într-o lume ce se schimbă brusc, rapid și radical? Sunt numai câteva din întrebările ce se ridică în mod acut și așteaptă reacții pe măsură, deopotrivă în laboratoarele de idei și amfiteatrele universitare.
1. Între știință și filozofie. Într-un număr special al Courrier de l’UNESCO (2017), consacrat mizelor filosofice și etice ale schimbării climatice, Bernard Freitz pornea demersul său, consacrat unei atari problematici, de la constatarea că raporturile complexe dintre umani și natură pot fi clasificate în patru mari abordări. Prima, cea a lui Descartes care considera natura ca un ansamblu de obiecte puse la dispoziția ființei umane; era vorba de proiectul unei științe a viului analogă celei a fizicii aflată pe atunci în născare. El apăra ideea unui animal-mașină și era de părere că viul nu e nimic altceva decât materie inertă organizată în mod complex. Numai ființa umană are un suflet substanțial distinct de corp, ceea ce o face singura specie respectabilă. Restul naturii, vie ori inertă, aparține lumii obiectelor aflate la dispoziția umanității. Descartes nu are niciun respect pentru mediu, pe care îl vede exclusiv sub un unghi utilitar și îl consideră o sursă infinită pe care omul o poate exploata fără complexe. O altă abordare, cea a ecologiei științifice, e purtătoarea unei cu totul alte viziuni asupra lumii. Botanistul britanic A. George Tansley propunea în acest sens, în 1937, conceptul de ecosistem, care avea să revoluționeze raportul științific la natură. Acest concept trimite la ansamblul interacțiunilor diverselor specii vii între ele și cele ale ansamblului viului cu mediul fizic (sol, aer, climă etc.). În acest context, omul redescoperă apartenența sa la natură, ca un element al ecosistemului, dar și că acesta din urmă e un mediu finit, cu stocuri limitate, în amonte precum și în aval, al activităților umane.
Dar destul de mulți gânditori găseau că abordarea ecologiei științifice rămânea insuficientă; adepții celei zise profunde (deep ecology), de exemplu, estimau că cheia problemei în respectiva viziune e antropocentrismul, care propovăduia o filosofie a totalității ce integrează umanul viului în ansamblul său, fără a-i acorda un statut particular. Respectul animalului e analog celui uman. O ultimă concepție a raporturilor umani/natură tinde să se țină la distanță egală de radicalitatea deep ecology, subliniind, totodată, pertinența criticii față de ecologia științifică. Natura și umanul coabitează și se întrepătrund într-un viu mai bine respectat. Un animal poate să fie respectat ca atare, fără ca să i se acorde același statut precum omului. O specie a viului, un ecosistem particular sunt de respectat ca realizări remarcabile ale naturii, cu același titlu cu care o operă de artă e o realizare remarcabilă a umanului. Dimensiune estetică a unei realizări, trimite la un aspect fundamental al realității, pe care numai un artist e capabil să-l devoaleze. Dar un atare raport nu implică și ca respectiva operă să aibă statut uman. O ierarhizare a valorilor e de prevăzut și de promovat ca atare. Animalul, anumite ecosisteme, unele peisaje devin de raportat potrivit unei duble modalități: e omul care decide să le respecte, și e un mod de respect care nu echivalează cu respectul datorat umanului.
Dimensiunile crizei ecologice, schimbarea climatică deschide calea unei reflecții mai specifice care se articulează asupra relațiilor dintre știință și politică, susține B. Feltz. Știința poartă o grea răspundere în emergența problemei climatice. În mare parte din cauza puterii extraordinare a noilor tehnologii și a utilizării lor fără limite am intrat în Antropocen, era în care pentru prima dată în istoria naturală a Terrei o specie, cea umană, se manifestă ca o forță geologică. Dar, în același timp, știința ne face să conștientizăm și problemele legate de criza ecologică în amploarea și profunzimea lor. Ea joacă un rol decisiv în elaborarea scenariilor susceptibile să conducă la o gestiune rațională a provocărilor ecoclimatice. Forțați să recunoaștem că am intrat în tranziția spre o societate modelată în mod decisiv de constrângeri ecologice, tot așa suntem obligați să reflectăm și asupra implicațiilor filosofice ale existenței ecoclimatice.
2. Nașterea și evoluția filosofiei climatice. Chiar în 1992, anul în care Dale Jamieson publica unul dintre primele texte fondatoare în materie (Ethics, Public Policy and Global Warning, în Science, Technology & Human Values, 17, 2, 1992, p. 139-153), negociatori proveniți din toate cele patru colțuri ale lumii elaborau proiectul, adoptat la 11 mai la New York și deschis spre semnare în cadrul „Summitului Pământului“ de la Rio (iunie), Convenției-cadru privind schimbările climatice ce avea să inaugureze procesul mondial și contextul internațional consacrate acestei problematici planetare. În acest sens, reprezentanți politici ai 154 de state se puneau de acord asupra faptului că schimbarea climatică constituie o amenințare fără precedent pentru umanitate și puneau bazele juridice ale negocierilor viitoare. Statele părți și Uniunea Europeană se angajau să „împiedice orice perturbare antropică periculoasă a sistemului climatic“ (art. 2 din Convenția-cadru) și să urmărească acest obiectiv final „pe bază de echitate și în funcție de responsabilitățile lor comune, dar diferențiate și de capacitățile lor respective“ (art. 3.1). După cum se poate observa, noțiunile de periculozitate, echitate, responsabilitate ori chiar cea de capacitate fac apel la judecăți de valoare. Actorii politici recunoșteau deci necesitatea de a interpreta aceste noțiuni și importanța unei reflecții normative, în special de tip filosofic. La rândul său, Henry Shue releva, într-un articol publicat în același an (The Unavoidability of Justice) că negocierile climatice sunt în consecință „un proces constrâns de la început până la sfârșit de considerații de justiție“. Într-un alt plan, Convenția-cadru era și rezultatul activității Grupului Interguvernamental pentru Evoluția Climei (IPCC), ale cărui rapoarte periodice reprezintă o întreprindere de sinteză și de verificare de cunoștințe fără precedent în istoria științelor. IPCC și-a publicat primul său document de acest gen privind starea cunoștințelor științifice în materie de schimbare climatică în 1990; de atunci, în această privință, știința și politica nu au încetat să interacționeze, ajungându-se în 2022 la cel de-al VI-lea raport periodic și apărând și cele speciale. Tocmai la acest moment inițiator, când dezbaterile științifice și preocupările politice își luau avânt în domeniu, apar și primele reflecții filosofice asupra problemei ce vedea lumina zilei. Dacă va trebui să așteptăm sfârșitul anilor 2000 pentru ca filosofia schimbării climatice să se impună în mod ferm în peisajul academic internațional, marile axe de interogare și introspecție s-au structurat gradual și efortul conceptual de clarificare a mizelor normative ridicate de schimbarea climatică avea să progreseze rapid între finele anilor 1990 și debutul primului deceniu al secolului XXI.
Mai mulți filosofi, îndeosebi americanii, au utilizat atunci expresia de etică climatică într-un mod generic și înglobant, considerând că ea cuprinde nu numai chestiuni clasice de etică aplicată la schimbarea climatică, ci și cele de filosofie politică. Totuși, dintr-o preocupare de claritate, specialiștii domeniului au operat distincția între cele două câmpuri în modul următor: în timp ce etica climatică se interesează înainte de toate de aspecte ținând de valoare, îndatorire morală și responsabilitate, la nivel individual și la cel colectiv, justiția climatică se preocupă mai mult de instituții și de principii de justiție, în special în termeni de justiție distributivă, dar în egală măsură de justiție generală, precum nevătămare și de justiție procedurală. Interogațiile și preocupările celor două perspective se apropie și intersectează în mod larg, chiar dacă din punct de vedere istoric s-au constituit plecând din impulsuri teoretice diferite.
Contrar unei presupuneri larg răspândite, etica și justiția climatică nu-și găsesc originea în dezbaterile de etică a mediului. Ele sunt mai degrabă rezultatul dezvoltării cercetărilor privind justiția și etica globale și intergeneraționale, două domenii cu premise amplu antropocentrice. Dacă etica de mediu și filosofia schimbării climatice pot să se îmbogățească reciproc, ele rămân totuși două domenii cu evoluții diferite și conceptual distincte.
Articolele fondatoare ale filosofiei schimbării climatice aparțin cu precădere a patru autori care s-au format cu toții în tradiția eticii aplicate și a filosofiei politice analitice: Stephen Gardiner, Dale Jamieson, Henry Shue și Simon Caney; primii doi sunt considerați fondatorii eticii climatice, abordând schimbarea climatică în special plecând de la chestiuni de etică intergenerațională și de la cea a virtuții. H. Shue și S. Caney, la rândul lor, sunt mai cunoscuți pentru publicațiile lor privind justiția climatică, inspirându-se mai ales din teoriile justiției distributive și din principiul nevătămării; înainte de a se interesa de subiectul climatic, amândoi publicaseră deja o lucrare referitoare la justiția globală. Chiar dacă câmpurile eticii și justiției climatice sunt încă recente, ele se află acum în plină ascensiune, cu o întreagă serie de sub-domenii generând fiecare publicații, colocvii, conferințe ș.a. din ce în ce mai numeroase și diversificate. Deși cei patru „părinți fondatori“ se dovedesc foarte prolifici și continuă să influențeze în mare măsură dezbaterile pertinente, numărul specialiștilor se multiplică, fluxul publicațiilor se intensifică și filosofia climatică dobândește o tot mai mare vizibilitate.
Așa se face că Philosopher’s Index număra, în 2022, 1.545 de publicații pentru intrările „schimbare climatică“ și „încălzire globală“, în condițiile în care, la începuturi, în 2009, acestea abia ajungeau la 100! Un alt semn al succesului ineditului demers teoretic rezidă în aceea că în rezumatul destinat decidenților al raportului din 2014 al IPCC se vorbește deja pentru prima dată de chestiuni de etică și de justiție și li se consacră două capitole în documentul complet. La fel și în ultimul în timp, cel de-al VI-lea raport periodic publicat în 2022. Referitor la planul politico-juridic, primele referiri la tematică apar în cadrul Acordului de la Paris privind clima din 2015. În preambulul său, textul juridic respectiv subliniază importanța luării în calcul, în acțiunea de combatere a schimbării climatice, „a echității între generații“, a „justiției climatice și a drepturilor umane ale popoarelor autohtone, comunităților locale, migranților, persoanelor cu dizabilități și a persoanelor vulnerabile“. Deși numai cu valoare declarativă și de orientare generală, asemenea aprecieri anunță evoluții promițătoare și cristalizează repere semnificative în plan practic.
Textele reprezentative reunite în lucrări tematice [precum volumul recent publicat de prestigioasa editură pariziană VRIN (Philosophie du changement climatique. Etique, politique, nature, Texte reunis par M. Bourban, L. Broussois et A. Fragnière, 2023)] ne arată deja consistența demersului și expresivitatea ideilor și mesajelor astfel structurate.
3. Mizele filosofice ale unei schimbări civilizaționale. Spre relevarea mizelor filosofice ridicate de schimbarea climatică s-a avansat o abordare a problemei plecând de la trei cadre normative completatoare, menite să permită a gândi responsabilitatea diferiților agenți individuali și colectivi în materie așa încât să se integreze complexitatea și amploarea noilor provocări. Primul dintre ele e cel al responsabilităților față de puterea noastră tehnică, inclusiv distructivă; în urma dublei explozii atomice din 6 și 9 august 1945 de la Hiroshima și Nagasaki, Gunther Anders și Hans Jonas au pus în discuție concepția tradițională, circumscrisă spațial și temporal, a responsabilității. Tehnica a făcut posibile acțiuni de un ordin de mărime nou, pe care eticile tradiționale cu greu le puteau evalua. Această nouă forță tehnică e însoțită de o responsabilitate pe măsură ce se întinde „până la starea biosferei și supraviețuirea viitoare a speciei umane“ (H. Jonas, Principiul responsabilității. O etică pentru civilizația tehnologică). Contrar bombei atomice, schimbarea climatică nu face să planeze asupra umanității un risc imediat de extincție, dar, în cele două cazuri, impacturile se extind dincolo de frontierele naționale și de generațiile prezente, de unde se impune proiectul de a elabora o „etică a responsabilității pe termen lung, comparabilă cu amploarea puterii noastre“. Limitele concepției clasice a responsabilității provenea mai ales din faptul că se întemeia pe principiul nevătămării. În sens tradițional, acesta se aplica în cazurile în care indivizi ce cauzau în mod intenționat altor indivizi, apropiați în spațiu și timp, vătămări clar identificabile. Aici se dovedește util un alt cadru de reflecție, care vine să-l completeze pe primul, cel al „noilor vătămări“. Schimbarea climatică reprezintă o vătămare agregativă, compusă din efectul cumulat al acțiunilor unui mare număr de agenți individuali și colectivi. Aceștia nu au, în general, intenția de a vătăma pe celălalt, dar atunci când emisiile provenite din activitățile lor economice se agregă unele cu altele în atmosferă ele contribuie la cauzarea de vătămări unor persoane distanțate în spațiu și timp. Nici o acțiune individuală nu e cauză unică a vătămării; în același timp, fiecare dintre ele participă la emergența efectelor vătămătoare. Dar cum să se atribuie responsabilitatea unei atari circumstanțe? O opțiune în acest sens e aceea de a deplasa responsabilitatea pentru noile vătămări la nivel colectiv. Luați în mod colectiv, ca grup de agenți, indivizii sunt vinovați de efectele vătămătoare ale schimbării climatice asupra persoanelor vulnerabile. Problema ridicată prin această atribuire a responsabilității la colective „nestructurate“, respectiv colective fără identitate, fără obiectiv ori motiv comune, este aceea că face răspunderea unui individ condiționată de comportamentul altor indivizi, ceea ce intră în contradicție cu instituțiile solid ancorate în materie de răspundere individuală. Avantajul modelului acesteia din urmă e acela de a rămâne mai apropiat de concepția tradițională a răspunderii, dar, întrucât legătura de cauzalitate între acțiunile individuale și impacturile climatice e imposibil de identificat (stabilit), chiar inexistentă, riscul este ca nimeni să nu fie considerat ca responsabil. Este, de altfel, diagnosticul pe care Jamieson îl pusese deja în 1992: „astăzi ne confruntăm cu posibilitatea ca mediul global să fie distrus și totuși nimeni să nu fie responsabil“. Aceste prime două cadre normative, cel al unei puteri care pune la încercare capacitatea noastră limitată de înțelegere a consecințelor acțiunilor proprii și pe cel al noilor vătămări, implică necesitatea de a regândi fundamentele înseși ale universului nostru moral. E vorba, fără doar și poate, de o implicare filosofică importantă a problemelor ecologice globale, precum schimbarea climatică. În fine, în cel de-al treilea cadru schimbarea climatică se abordează sub unghiul justiției distributive. De la începutul anilor 1970, în urma impulsului teoretic venit din partea lui John Rawls, filosofi politici au început să se aplece asupra teoriilor justiției. Ei dezbat în special subiectul câmpului de aplicare al justiției (care este amploarea ei?, la ce se aplică aceasta?), cel al metricii acesteia (ce e cea care trebuie să fie distribuită?), precum și în privința principiilor justiției (cum trebuie să fie distribuită?). Ei se pun de acord totuși spre a spune că unele bunuri fundamentale, precum libertățile, drepturile, bunăstarea, bogățiile, veniturile și capabilitățile ar trebui să fie distribuite în mod echitabil. Majoritatea dezbaterilor de la începutul anilor 1970 până la sfârșitul anilor 1980 s-au purtat asupra justiției la scara unei societăți date. După anii 1990, reflecția s-a lărgit la chestiunile justiției globale și intergeneraționale. Acest cadru normativ are avantajul de a fi în acord cu cele două dimensiuni ale schimbării climatice. Nu este deci o întâmplare că tematica principiilor justiției climatice distributive este cea care a făcut să curgă multă cerneală pe culoarul filosofiei schimbării climei. Rolul central al justiției climatice este acela de a defini justa repartiție a sarcinilor și beneficiilor legate de emisiile de gaze cu efect de seră (GES). Ce compromis se poate găsi între, pe de o parte, interesele populațiilor vulnerabile și ale generațiilor viitoare de a nu suferi efectele dereglării climei și, pe de alta, aspirațiile țărilor celor mai sărace să-și continue dezvoltarea economică? Ce greutate să se dea generațiilor prezente și viitoare în elaborarea politicilor climatice? Unii autori au o abordare utilitaristă a chestiunii și se sprijină pe analize cost-beneficii, în timp ce alții privilegiază una mai deontologică avansând necesitatea de protejare a drepturilor umane fundamentale ale membrilor generațiilor prezente și ai celor viitoare.
4. Mize și provocări. Una dintre dezbaterile cele mai reprezentative în acest sens este cea care privește distribuția echitabilă a costurilor reducerii emisiilor de GES. Discuția în jurul acestui subiect se fondează, în general, pe trei principii de justiție: poluatorul-plătește, cel al capacității de a plăti și cel al beneficiarului plătitor. Și în pofida numeroaselor dezacorduri ce caracterizează și în această privință dezbaterile filosofice aferente e interesant de relevat, odată cu Stephen Gardiner, că există o convergență surprinzătoare a punctelor de vedere ale filosofilor care se apleacă asupra temei: ei sunt cvasi-unanimi în concluzia că țările dezvoltate ar trebui să-și asume rolul de lider în finanțarea costurilor schimbării climatice.
Dar există și aici mai multe probleme ce vin să complexifice sarcina atribuirii responsabilității pentru acțiunea de combatere a încălzirii globale. Dificultatea conceptuală principală poartă asupra răspunderii pentru impacturile climatice rezultate din emisiile zise „istorice“, adică cele care au avut loc între debutul Revoluției industriale și anul 1990. Din faptul duratei de persistență a CO2 în atmosferă și a inerției sistemului, aceste emisii durând secole și chiar mii de ani, efectele posibile rămân greu de decelat și determinat. A atribui responsabilități (morale și mai ales financiare) pentru daunele legate de emisiile istorice se dovedește dificil din trei motive principale: cea mai mare parte a persoanelor care le-ar fi putut produce nu mai sunt în viață, generațiile trecute erau practic ignorante pentru atari probleme care generaseră emisii, iar generațiile actuale nu sunt responsabile de comportamentele strămoșilor lor. Cea mai mare parte a filosofilor schimbării climatice trec însă peste asemenea argumente și apără totuși ideea responsabilității istorice. Transferul de răspundere între generații rămâne pentru ei justificat. El e admis în special din cauza persistenței în timp a structurilor statelor, a beneficiilor provenite din emisiile istorice (de care locuitorii țărilor dezvoltate se bucură încă) și pentru că „datoria ecologică“ ori climatică e transmisă de la generațiile trecute la cele actuale (noțiunea de datorie făcând ea însăși obiectul unei vii dezbateri). Desigur, aceasta complică și mai mult distribuirea responsabilităților pentru povara climatică și ridică implicații filosofice ce traversează cele trei cadre normative: până unde se întinde răspunderea noastră? De cine și de ce suntem responsabili? Suntem datori față de planetă? Și dacă da, aceasta apasă asupra ființei umane de azi? Spre diferență de cadrul de reflecție dezvoltat de Anders și Jonas asupra chestiunilor nucleare, responsabilitatea schimbării climatice nu mai este, am putea spune, limitată la un număr restrâns de actori. Nu mai e vorba numai de cea a oamenilor politici și a specialiștilor, ci o împărțim cu toții, producători și consumatori, agenți individuali și colectivi. Contribuim cu toții la emisiile de GES. Această răspundere se întinde până la a lua în calcul condițiile de viață ale generațiilor viitoare și ale altor specii, mergând până la supraviețuirea ecosistemelor și cea a biosferei. Totuși, umanul luat individual nu înseamnă mare lucru; dacă e de tras o lecție din avansurile aferente științelor naturale e aceea că omul, din punctul de vedere al biologiei, nu e decât unul printre mulți alții în natură. El nu e decât un element independent dintr-un ansamblu mai vast. Dacă omul modern a avut iluzia de a stăpâni și poseda natura, ființa umană a Antropocenului ia pe seama sa cheltuielile pe care le antrenează acțiunile sale și că acestea reprezintă veritabilele limite ale puterii pe care o deține. Și atunci când se plasează în natură, el percepe amărăciunea fragilității și vulnerabilității sale. Nu e în definitiv decât o ființă muritoare, dependentă de un anumit număr de condiții particulare pentru a trăi și se confruntă fără încetare cu propria sa finitudine biologică și epistemică.
Această lecție de modestie contrastează cu responsabilitatea pe care omul trebuie să și-o asume azi. Ființa umană care face acest pas nu poate fi aceeași precum cea de până acum, în sensul că se impune a se schimba fundamental și să depășească anumite paradoxuri. Chiar dacă nu înseamnă ontologic aproape nimic, mijloacele tehnice de care dispune îi conferă o putere aproape divină și responsabilitățile care o însoțesc, se impune a fi pe măsură. Modificarea climei planetare prin activitățile cotidiene ale miliardelor de indivizi, precum și posibilitatea unei manipulări tehnologice a sa la scară mare plasează astăzi omenirea în fața deciziilor cu consecințe filosofice majore. Noile tehnologii ale geoingineriei (printre care cea de modificare a radiației solare a pășit deja la etapa de cercetări și experimentări) ridică, de exemplu, chestiunea orgoliului și pe cea a semnificației sale morale și metafizice pentru ansamblul influenței umane asupra Terrei. Reprezintă acestea marca unui ideal de control dus la limita sa ultimă ori înseamnă sfârșitul naturii sălbatice pe Terra și o modificare iremediabilă a statutului ontologic al lumii? Dacă umanul și-a pus întotdeauna problema locului său în natură el trebuie astăzi să regândească ceea ce este și ceea ce consecințele acțiunilor sale fac din el. Dispune de acum înainte de puterea de a modifica condițiile de viață pe Pământ, o răspundere covârșitoare față de limitele înțelepciunii și controlului său. El rămâne în mod inexorabil muritor la scara vieții, alături de specia căreia îi aparține în planul istoriei naturale. Această conștientizare ne arată și solitudinea căreia trebuie să-i facă față: el singur poate să acționeze și să repare ori să compenseze distrugerile pe care le provoacă. Perenitatea umanului, a naturii și poate chiar cea a planetei în ansamblul său depind acum de el. Va putea fi, și dacă da, în ce fel, la înălțimea acestei provocări? De ce noi virtuți ori cunoștințe are nevoie pentru aceasta? Cum ne pregătim în acest sens?
Dileme rămase în așteptarea de noi și tot mai convingătoare răspunsuri!
Iată tot atâtea, alături de multe altele nerostite, întrebări ce apasă asupra meditației și încearcă gândurile omului responsabil. De altfel, urgența problemei climatice nu trebuie să mascheze imensa lucrare care rămâne de făcut așa încât justiția și etica climatice să se dezvolte și locul pe care i se impune a le fi acordat și să-l ocupe în dezbaterile politice, economice și științifice, la fel și în privința celor antropologice și ontologice. Acesta începe prin a privi problematica în față și a ne întreba totodată de îndatoririle ce ne revin, valorile politice și în general în privința lumii pe care dorim să o lăsăm moștenire generațiilor viitoare.
5. În loc de concluzii. O atare punere în temă asupra dimensiunii filosofice a marii provocări pe care o reprezintă astăzi schimbarea climatică nu se poate încheia fără evocarea, fie ea și sintetică, a unora din preocupările aferente. Etica climatică a devenit astfel un nou câmp de cercetare consacrat implicațiilor normative ale acestei provocări ecologice fără precedent. Schimbarea climatică e considerată astfel drept o problemă profund morală care cere o reflecție asupra valorilor aflate în joc, în special cele ale lumii occidentale. În orice caz, se recunoaște îndatorirea morală a fiecărui individ de a-și reduce amprenta sa climatică, dezacorduri manifestându-se în privința naturii exacte a unor atari responsabilități și mai ales a gradului lor de consistență. Chestiunea de a ști ce nivel de sacrificiu poate să ceară moralitatea indivizilor, atât referitor la reducerea emisiilor, cât și în promovarea schimbării la nivel politic, rămâne una importantă, de interes pentru eticienii climei. La rândul său, justiția climatică deschide o nouă fereastră de reflecție pentru filosofia politică, având ca preocupare definitorie a justifica principiile de justiție și a le aplica prin reforme instituționale. Ea are o dimensiune spațială (justiție climatică globală) și una temporală (justiție climatică intergenerațională) și se declină potrivit mai multor modalități: justiția ca nevătămare, justiția distributivă, cea compensatorie și, respectiv, cea procedurală. Exigențele sale se aplică în special colectivităților precum statele, regiunilor internaționale și multinaționale, dar și indivizilor, cetățenilor ca responsabili politici, consumatori ori producători. La acest moment dezbaterile în materie se concentrează cu precădere pe principiile justiției distributive legate în special de dilema repartizării în mod echitabil a costurilor cauzate de acțiunea internațională de combatere a schimbării climatice.
În fine, sub un alt unghi, etica și justiția climatică înscriu probleme în cadrul mai larg al lumii nonumane și în Antropocen. Se dovedește astfel că abordarea nonantropocentrică, care lărgește sfera considerațiilor morale dincolo de pragurile ființelor umane, ocupă un loc important, neglijat până acum în filosofia normativă a schimbării climatice.
Cu asemenea orizonturi și în atari perspective, reflecțiile filosofice se alătură efortului comun de percepere și raportare la o criză existențială a civilizației umane, atât de complexe, dar tot atât de decisivă pentru soarta omului și împreună cu cea a viului, în general.
P.S.: Se afirmă, de obicei, că printre elementele ce definesc o filozofie sunt indispensabile doctrina și metoda; prima presupune o serie de teze articulate într-un ansamblu coerent, care trebuie să se completeze cu o suită de reguli care dirijează conduita investigațiilor (ce designează secunda). Dar uităm adesea de a menționa un alt aspect determinant: pentru ca o filosofie să se dezvolte în mod creator și viu e necesar ca atitudinea aferentă să degaje o anumită atitudine. La o primă vedere o atare noțiune ar apărea vagă. E vorba de o convingere spirituală, ori de o alegere existențială? În orice caz, în situația de față suntem în prezența unei atitudini specifice, pregnante și existențiale. Una care, la rându-i, își așteaptă reflecția și analiza.
Mircea Duțu – profesor universitar
Articol publicat în nr. 49-50 al revistei Tribuna Învățământului
