Uşa se deschide brusc şi femeia exclamă: „E foc făcută doamna directoare! Golanii aceia de‑a XII‑a au postat pe Facebook fotografii cu ei aflaţi la mall. Şi cu comentarii de genul: «Iată unde facem noi ore azi!»“.
Mai mult sau mai puţin fidel, acesta a fost comentariul făcut într‑o şcoală din sectorul 6 cu privire la ceea ce se întâmpla în „vinerea mare“.  De fapt, mai degrabă cu ceea nu se întâmpla în acea zi obişnuită, în fond, de cursuri şcolare. Scene derivate din cea descrisă mai sus se mai întâmplau, identice sau cu note comune, în alte numeroase şcoli din municipiul Bucureşti: în unele locuri, „sărbătoarea“ a început din „joia neagră“ cu ultimele ore de atunci şi a continuat, firesc se pare, în „vinerea mare“, cu învoiri, anulări de ore, scurtări de program etc.
Propoziţia „Mâine nu veniţi la şcoală!“ s‑a repetat, aşadar. S‑a reiterat adică, în mai multe sectoare ale Capitalei,  un fel de sfârşit de semestru, fiindcă tot urma o vacanţă. Că doar era sărbătoare şi noi suntem un popor creştin.
Cu destul de mult timp în urmă, într‑un editorial din revista România literară, profesorul N. Manolescu spunea un lucru ce putea să pară atunci, ca şi azi, de altfel, cumva lipsit de sens. Vorbind despre starea şcolii preuniversitare, domnia sa observa că prima condiţie pentru ca şcoala să se redreseze este aceea ca profesorii să‑şi facă orele. Atunci, prin această observaţie, lucrurile au părut a fi cumva coborâte în derizoriu. Căci nu e de la sine înţeles că datoria esenţială a unui profesor este aceea de „a‑şi face orele“? De fapt, ea ascundea atunci, ca şi acum, o situaţie alarmantă: zeci de mii de ore de predare‑învăţare‑evaluare dintr‑un an şcolar nu se fac. Contribuie la o asemenea stare, uneori, oficialii înşişi. Directorii de şcoli, acum „împământeniţi“, nu uită să‑şi facă un gen de popularitate, decizând măsuri „populare“, populismul de toate felurile fiind la modă. La aceste zile şi ore nefăcute, se adaugă alte zeci de mii de ore dintr‑un an şcolar în care se intră cu întârziere de 10‑15 sau chiar 20 de minute. (Un coleg, ieşit şi el de curând la pensie, ca şi mine, îmi explica, cu trei ani în urmă, cum îşi creştea domnia sa salariul întârziind sistematic zece minute dintr‑o oră.)
Lejeritatea aceasta incredibilă face parte (tot o observaţie derizorie pentru unii, probabil) din ceea ce se numeşte procesul educaţional din preuniversitar, care presupune anume obiective de atins, între care nu chiar în ultimul rând educarea civică şi profesională a elevului. Sau cel puţin o latură a socializării elevului care presupune punctualitate, rigoare, respectarea unui program, o asumare logică a regulilor etc.
Dar ce au făcut elevii în acest interval de timp în care ei ar fi trebuit să fie la şcoală? Ei bine, unii au fost în parcuri, alţii (mai ales!) în mall‑uri, fiindcă se ştie că‑n ultimii ani există o adevărată modă de a te duce la mall şi a vedea un film sau de a bântui prin magazine ori a  „socializa“ într‑o cafenea. Aceste evenimente ne spun că s‑a creat o falie despre care am mai vorbit în însemnări anterioare, între generaţii de profesori: generaţia din care fac parte nu putea  imagina ca orele  de curs să poată fi suspendate oricum şi oricând. Nu ştiu dacă această modă de a reflecta o realitate ţinea de o gândire comunistă sau de o societate alcătuită cumva milităreşte, dar ceea ce mi se pare că era esenţial era respectul regulii. Altfel spus, respectarea regulamentelor, a părţii legale din relaţia dintre educator şi educat, educator şi instituţie. Exista, generalizată, ideea că şcoala trebuie să fie un exemplu, un exemplu în multe privinţe, fiindcă dacă anume reguli nu sunt respectate tocmai aici, şi când elevul se află undeva în zona preadolescenţei, e foarte greu ca mai târziu necesitatea respectării unor norme să devină parte din comportamentul şi disciplina interioară a celui care a trecut printr‑o şcoală. Se spunea, cu nu prea mulţi ani în urmă, cu temei ceva de genul: „Aşa vă învaţă la şcoală?“. Răspunsul era atunci cu siguranţă „Nu“, adică nu aşa se învăţa la şcoala de atunci. În vreme ce azi…
Dar să ne oprim cu comentariul aici, fiindcă ne paşte primejdia de a deveni moralişti sau de a stârni numeroase rumori. Şi totuşi,  tot în săptămâna mare, la şcoala X, o idee, bună altminteri, s‑a transformat  într‑un eşec. „Săptămâna mare“ înseamnă, desigur, şi curăţenie, o anume relaţie între tine şi spaţiul în care înveţi sau vieţuieşti. Sau poate însemna, fiindcă evident nu mai este azi un lucru obligatoriu, fiindcă mentalul, cultura lumii în care trăim sunt cu totul altele. Dar dacă totuşi într‑o şcoală cineva are această idee, benefică, a curăţeniei, atunci nu‑i cere elevului să vină cu mop sau cu substanţe de curăţenie de acasă. Fiindcă e absurd, e complicat, într‑adevăr, pentru elev, indiferent de vârstă, să facă acest lucru. Şi chiar şi pentru părinţii acestuia.
Dar iniţiativele, imaginaţia, totul pare a căpăta la noi aripi în anume perioade de timp. Avem, se pare, vocaţia nonconformismului absolut. Avem idei. Iar ISMB, în aceste cazuri, pare complet depăşit. În cele mai multe cazuri, habar nu are de ceea ce se întâmplă în propria ogradă.
Dar, încă o dată,  poate că toate aceste lucruri subsidiare care, în opinia noastră, fac parte dintr‑o educaţie solidă sunt inutile la noi, depăşite. Şi unii dintre noi n‑am aflat acest lucru. Între timp însă, şi parcă în ciuda acestor lucruri, orizontul nostru de aşteptări este totuşi altul, în condiţiile în care de la 1 ianuarie 2017 salariile profesorilor au devenit ceva mai decente. Ne confruntăm însă cu un mare paradox. Admiţând că salariile profesorilor vor deveni curând şi mai… decente, stai şi te întrebi dacă în schimbul acestora partidul de guvernământ şi ministrul Educaţiei au emis vreo… pretenţie. Mai clar, spunem şi noi, ca şi alţii, din opoziţie, că aceste creşteri de salarii ar fi trebuit asociate şi cu o anume creştere a calităţii în şcoala preuniversitară de azi. Sigur că această afirmaţie irită. Şi irită pentru că în societatea românească s‑a conturat de multişor ideea că statul are obligaţii faţă de angajaţii lui, în vreme ce angajaţii se vor mai gândi dacă au obligaţii sporite faţă de stat. E aici un fel de „mică înţelegere“ care are o bună reflectare în ceea ce se cheamă, cum ziceam, mentalul nostru cel de toate zilele, pe care tânăra generaţie pare a şi‑l însuşi cu o poftă şi cu o fidelitate remarcabile. Aceasta să fie calea pentru o altfel de Românie? Dar doreşte cineva o altfel de Românie?  Eventual, o Românie a lucrului bine făcut? Iată până la urmă întrebarea de fond. Întrebare pusă în condiţiile în care în şcoala de azi se întâmplă ce se întâmplă, iar în economia românească investiţiile sunt la cea mai scăzută cotă de după 2011.
Adrian Costache
P.S. Actorul principal în toată această poveste este, până la urmă, directorul de şcoală. În şcoală şi cu el se stabilesc rigorile sau compromisurile. Ne aşteptam poate, odată stabilizându‑se, în cele mai multe cazuri, situaţia lor, a directorilor, ca şi proiectul lor să vizeze cu adevărat o îmbunătăţire a calităţii educaţiei în preuniversitar. Mizăm cumva pe o carte greşită? Să ni se spună, atunci!
P.P.S. Cât o mai fi indemnizaţia unui director de şcoală? Şi cum o justifică acesta? Alte întrebări plicticoase şi iritante…