Într-o comună vasluiană de la marginea judeţului (Drânceni), nu departe de Vama Albiţa, primarul a avut o idee… europeană, stimulat de ingeniozitatea subordonaţilor săi: să plece prin rotaţie şi să lucreze în străinătate fie la cules fructe, fie la sortat flori, ori ca şoferi. Motivaţia este lesne de ghicit: salariile funcţionarilor primăriei sunt modice şi nu le permit un trai decent. Consiliul Judeţean a prevenit deja primăriile rurale să caute soluţii de finanţare din cauză că bugetul pe 2015 este unul de austeritate, iar rectificările bugetare nu vor putea aduce belşugul aşteptat. Posibilităţile obiective sunt limitate, comunităţile locale sărace, resursele materiale din partea locului insignifiante. Cum legea permite ca funcţionarii primăriilor să-şi ia concedii fără plată cu durata de până la trei luni, nevoia a născut soluţia potrivită. Ideea a depăşit faza intenţiei; asistenta socială munceşte deja la o seră de flori din Germania, iar şeful serviciului local pentru situaţii de urgenţă este şofer de tir. Primarul însuşi îşi exprimă franc solidaritatea cu toţi colegii săi şi în curând va pleca în Spania. Aşadar, la Primăria Drânceni s-a instituit deja graficul de rotaţie şi de… integrare europeană prin muncă pentru toţi cei 22 de salariaţi.
În faţa acestei realităţi inedite nu poţi decât să rămâi mut de uimire. În ce ţară trăim? Cine va mai răspunde de bunul mers al treburilor comunale? La ce factori de răspundere din primărie se va raporta directorul şcolii? Cum se vor simţi sătenii în relaţie cu o instituţie fluidă, ai cărei funcţionari, vaganţi, ba vin, ba pleacă? Sunt întrebări fireşti într-o lume a nefirescului.
Privind mai atent tabloul judeţean, constatăm că sărăcia este trăsătura caracteristică. O statistică oficială de dată recentă aducea în prim-plan cifre îngrijorătoare. La finele anului 2014, din cei 51.934 de salariaţi ai judeţului care lucrau pe baza unui contract individual de muncă în sectorul bugetar şi în acela privat, mai bine de jumătate aveau salarii modeste, inclusiv cadrele didactice. 8.215 persoane încasau un salariu brut sub 900 de lei; 16.870 de persoane primeau lunar între 900 şi 1.000 de lei; 12.706 angajaţi beneficiau lunar de salarii brute între 1.000 şi 1.500 de lei; 5.104 salariaţi – între 1.500 şi 2.000 de lei; foarte puţini – între 2.000 şi 3.000 de lei şi peste acest ultim prag. Tinerii sunt grav loviţi de soartă: din 1.000 de absolvenţi, din 2014, doar 79 şi-au găsit un loc de muncă (45 de absolvenţi de învăţământ liceal/postliceal, 32 de absolvenţi de învăţământ superior şi 2 absolvenţi de gimnaziu). AJOFM avea în evidenţe recent peste 1.000 de tineri şomeri, al căror pas în viaţă a început cu stângul. Diagnoza specialiştilor nu lasă loc de prea multă speranţă: fără investiţii importante şi cu un număr mic de angajatori potenţi, care şi aşa fac eforturi considerabile pentru a se menţine pe piaţă, sunt şanse minime de angajare pentru cei aflaţi la debutul vieţii active.
Într-un mediu economic atât de precar, satele nu pot fi enclave ale prosperităţii. Destinul lor actual este departe de viziunea idilică din proza tradiţionalistă. Nici măcar satul sadovenian, rebrenian ori predist, traversat de drame şi de frământări existenţiale, nu mai poate fi identificat în aşezările amorţite de astăzi. Deşi elementele civilizaţiei urbane au pătruns cu destulă energie în zonele rurale (asfaltul, autoturismele proprietate personală, calculatorul, tableta, celularul, vestimentaţia în vogă, detectabilă la tineri), pulsul economico-social este foarte scăzut, dacă nu cvasiinexistent. Căminul cultural şi biblioteca sunt vestigii vetuste, fără nicio relevanţă pentru viaţa de zi cu zi a comunităţilor locale. La mare cinste sunt crâşmele şi relativ animate prăvăliile săteşti. Alcoolul face şi desface destine, iar pseudocultura politică se formează graţie televizorului. Primăriile – la fel de sărace precum localităţile pe care le administrează – nu pot lansa proiecte mari din lipsă de resurse financiare. Nu sunt bani uneori nici pentru salariaţii proprii, nevoiţi să aştepte zilele senine ale bugetului. Banii de navetă pentru cadrele didactice – o necunoscută impenetrabilă. O tânără profesoară debutantă îmi spunea în iarna ce tocmai s-a dus că funcţionează la două şcoli rurale; o primărie îi decontează naveta, cealaltă nu. Motivaţia este arhicunoscută: „Deocamdată nu avem fonduri!” Acest deocamdată relativizant, care dă o oarecare nădejde solicitantului, înseamnă cel mai adesea o amânare sine die. Îndrăznesc să spun – chit că pot supăra firile sensibile – că este totuşi foarte plauzibilă situaţia insolvenţei unor primării, aflate – ca să zicem aşa – în pragul falimentului. Cazul Primăriei din Drânceni se poate repeta oriunde.
În chip ironic, atunci când se vorbeşte de condiţia şcolilor se au în vedere câteva repere terestre: autorizaţia sanitară de funcţionare, navetismul cadrelor didactice, autobuzele şcolare, şi rămân pe un plan secundar calitatea dascălilor şi prestaţia intelectuală a elevilor. Inspectorii şcolari şi profesorii metodişti semnalează din când în când precaritatea pregătirii ştiinţifico-metodice a unor profesori din rural, răsfrântă dramatic asupra copiilor. La inspecţia specială pentru definitivat, un tânăr profesor de engleză de la o şcoală de sat, absolvent al unei universităţi particulare, comitea mari erori de ordin ştiinţific şi metodic, făcând din elevii lui biete victime inocente. Navetismul şi salariul mic nu pot justifica incompetenţa profesională. Impostura didactică este mai periculoasă decât alte imposturi fiindcă lasă urme durabile în mentalul juvenil. Adevărata reformă a învăţământului românesc – clamată cu atâta forţă în ultimii 25 de ani – trebuie să pornească de jos în sus, dar nu înainte de a avea legislaţia necesară, strategia optimă şi oamenii potriviţi.
P. Teodor
