După cum bine se ştie, filosofia existenţialistă (contemporană)  – atât în „varianta“ ei „laică“, franceză, reprezentată de Albert Camus şi Jean Paul Sartre, cât şi în cea „religioasă“, germană, simbolizată de Karl Jaspers şi Martin Heidegger – aduce în prim-plan ideea de „însingurare“ a Fiinţei Umane într-o „lume care nu mai are nimic sfânt în ea“, într-o lume în care nu  mai există „conexiuni vii între om şi om“, într-o „societate a departelui“ (C. Noica: „Modelul cultural european“, Ed. Humanitas, Buc., 1993, pag. 162, 163 şi 164)… Dar tot Constantin Noica – de data aceasta însă – în „De caelo“, mai exact spus, în cap. III, atât de sugestiv intitulat „Individ şi cunoaştere spornică“ – zicea că, de fapt, nu e cazul să avem  –  vizavi de această aşa-zisă „însingurare“  –  niciun motiv (real) de îngrijorare atâta vreme cât „există două singurătăţi: una prin sărăcie, prin îngrijorare, prin spaimă“ şi alta „prin putere, prin voinţă, prin activitate“ (C. Noica, vol. cit., Ed. Humanitas, Buc., 1993, pag. 63).
Şi – pornind de aici – nu putem să nu remarcăm, şi noi, dimpreună cu C. Noica, că nu este deloc, dar deloc întâmplător faptul  că Bunul Dumnezeu a creat „o singură fiinţă (…) dătătoare de înţelesuri („Omul)“. Şi mai departe să spunem şi noi, cu evlavia de rigoare, ca şi filosoful Constantin Noica, că „sensul cel mare al lumii este tocmai (acela – n.n.) de a avea în mijlocul ei această fiinţă (numită Om – n.n.), capabilă să-i dea scopuri şi, până la urmă, să-i fie scop, după ce i-a dat formă şi înţelesuri (…)“ (C. Noica, vol. cit., pag. 64).
Şi cu atât mai mult acum, în prag de Sfinte Sărbători, niciunul dintre noi n-ar trebui cred să uite vreo clipă că Tatăl Atotţiitortul l-a „trimis (pe Om – n.n.) pe lume ca să dea sensuri, ca să creeze, ca să ducă începutul său mai departe“ (C. Noica, vol. cit., pag. 64).
Sunt tot atâtea motive pentru a ne strădui şi noi să redăm sărbătorilor ce marchează Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos şi Anul Nou aura de sacralitate pe care au avut-o la început…  Fiindcă, din perspectiva  unui Bun Creştin, Fiinţa şi Existenţa Umană stau – şi trebuie să stea! – aşa cum spunea (şi) Părintele Constantin Galeriu – sub semnul dialecticii Jertfă şi Răscumpărare…
Întrucât  a „regăsi“ sinteza inefabilă! dintre „a gândi“ şi a „simţi“ înseamnă, de fapt, după cum bine se ştie a „reface“ unitatea primordială a celor două Principii Creatoare: Seminare şi Similare… Iar „trecerea“ din „tărâmul“ secularizant al „raţiunii“  în „universul“ generos  al „afectivităţii“ nu se poate face decât prin… „venirea în fire“, după cum spune (şi) Sfântul Evanghelist Luca (în „Pilda fiului risipitor“). Adică: prin… Revelaţie. Şi nu prin… Cunoaştere  Ştiinţifică. Doar astfel vom izbuti, şi noi, bieţi Icari neînaripaţi, să facem „saltul“ de la „condiţia“ profană de Homo Erectus, Homo Sapiens, Homo Faber, Homo Habilis, Homo Ludens etc. la „statutul“ aureolat de Homo Religiosus… Cu cele mai profunde implicaţii posibile… Culminând, fireşte, cu „trecerea“ temerară a „pragului“ dintre Sterilitatea Individualismului Raţionalist – specific ipostazei de Don Juan a Fiinţei Umane – pe de o parte şi Fertilitatea Umanismului Spiritual – caracteristic ipostazei de Don Quijote – pe de altă parte…
De ce aşa şi nu altfel? Foarte simplu: întrucât „valorile destinate prin însăşi natura lor să ocupe partea de sus sunt cele spirituale. Adică valorile intelectuale completate cu cele afective (…)“ (D. D. Roşca: „Studii şi eseuri filosofice“, EŞ. Buc., 1970, pag. 208). Iar „poziţia privilegiată“ pe care o are Homo Religiosus faţă de toate celelalte ipostaze ale Fiinţei Umane se datorează tocmai faptului că doar el a ştiut, ştie şi va şti de-a pururi să caute „punctul de sprijin“ al tuturor  acţiunilor sale în „sufletul insului uman“ (D. D. Roşca, vol. cit., pag. 208).
Altfel spus, doar cel care atinge „treapta“ de Homo Religiosus – numai şi numai el! – poate să înţeleagă (şi) faptul că „omul, creatură capabilă de a se vedea pe sine nu numai cum este, ci şi cum ar trebui să fie, este în stare, dacă vrea, să şi devină ceea ce trebuie să fie“ (D. D. Roşca, vol. cit., pag. 209). Iar această „cucerire“ supremă este cu putinţă dintr-un singur considerent: pentru că doar lui Homo Religiosus – despre care a vorbit, după cum bine se ştie, aproape obsesiv, şi Mircea Eliade – i-a fost hărăzit de către Cel de Sus să trăiască „cu tot cuprinsul conştiinţei (…) sale, întru spirit“ (D. D. Roşca, vol. cit., pag. 206).
Şi nu vom izbuti nicicând să-l „descoperim“ sau să-l „redescoperim“  pe Homo Religiosus care se „ascunde“, de fapt, în fiecare dintre noi, în cel mai tainic „ungher“ al fiinţei noastre (lăuntrice) dacă nu vom „înţelege“, în prealabil, că doar ceea ce aparţine Universului Spiritual reprezintă „valoarea supremă a vieţii umane“ (D. D. Roşca, vol. cit., pag. 207). Restul nu este altceva decât expresia unui „vid sufletesc“, a unei „sărăcii interioare“, a unei „îngustări a conştiinţei“, a unei „atrofii a puterilor afective“ (D. D. Roşca, vol. citi., pag. 207).
Neizbutind sau nevrând să facem „saltul“ de la Extrinsec la Intrinsec, de la Teluric la Uranic, de la Efemer la Etern, de la Micro la Macrocosmic, de la Nonconştiinţă la Iluminare, de la Material la Spiritual etc., înseamnă, de fapt, a nu înţelege un Adevăr Elementar, anume acela că „valorile (…) care dau farmec omenesc şi rost vieţii sunt tocmai valorile afective (…)“ (D. D. Roşca, vol. cit., pag. 205).  Aşadar, Introversia Apolinică, şi nu altceva, este aceea în care trebuie să căutăm „răspuns“ la toate „întrebările“ noastre… Şi îndeosebi la cele legate de „raportul“ dintre Sacru şi Profan… „Raport“ care, deloc întâmplător, ne reţine atenţia tocmai în Momente Faste precum cele ale Sărbătorilor de Iarnă… Iar asupra faptului că „resortul“ intim al „relaţiei“ dintre Sacru şi Profan trebuie căutat nu în afara, ci înăuntrul fiinţei noastre ne-a atras atenţia, în repetate rânduri, Mântuitorul însuşi: „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a vindecat (…)“. / „nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare“. / „Du-te şi facă-ţi-se după credinţa ta“. / „O, femeie, mare este credinţa ta,
facă-ţi-se după cum voieşti“. / „…cele mai grele lucruri din Lege (sunt) dreptatea, mila şi credinţa (…)“ ş.m.a.
În încheiere, aş vrea să mai amintesc  faptul că, în realitate, Fiinţa Umană „trăieşte“ – cum bine se ştie – două tipuri de „experienţe“: unele „istorice“ şi altele „spirituale“… Cele dintâi sunt „trecătoare“ pentru că poartă pecetea Timpului… La polul opus, cele „spirituale“ sunt veşnice, deoarece stau sub semnul Veacului (după cum spunea şi Dionisie Areopagitul, în „Despre numirile divine“)… Însă numai celui aureolat cu puterea sacramentală a „corolei de minuni“, adică lui Homo Religiosus,  i-a fost menit să înţeleagă că numai şi numai „experienţele“ de ordin „spiritual“ ne pot „descoperi“ coordonata divină a tot ceea ce ne înconjoară şi, implicit, a propriei  fiinţe… Să încercăm, aşadar, şi noi, măcar să încercăm, acum, în prag de Sărbători, să urmăm „exemplul“ lui Homo Religiosus şi, drept urmare, să refacem Unitatea Primordială dintre Sacru şi Profan. Nu trebuie să ne temem în acest „demers“ al nostru – oricât de Sisific, ar putea părea el – întrucât „temeritatea“ de care avem nevoie pentru a purcede în Călătoria Iniţiatică la capătul căreia nădăjduim să-l „întâlnim“ pe Homo Religiosus, pe acel Homo Religiosus care „sălăşluieşte“ în fiecare dintre noi, ne este dată,  ca şi în cazul său, de faptul că „valorile spirituale nu sunt simple plăsmuiri subiective ale noastre, ci sunt aspecte reale ale existenţei, aspecte pe care spiritul le descoperă acolo unde se găsesc mai dinainte, adică în însăşi substanţa primă a existenţei“ (D. D. Roşca: „Existenţa tragică“; E Ş. Buc., 1968, pag. 186). Şi cum le poate (el) „descoperi“? Într-un singur şi Sfânt mod: prin Revelaţie!
Iar pentru Homo Religiosus – numai pentru el – pe care vrem şi trebuie să-l „reînviem“ în fiecare dintre noi, „bradul“ pe care îl „împodobim“ de Crăciun  sau de Anul Nou nu este un „copac“ oarecare, altfel spus o „născocire“ comercială a lui Homo Erectus, Homo Sapiens, Homo Habilis, Homo Faber, Homo  Ludens etc., ca şi „pitorescul“ Moş Crăciun, înveşmântat în „roşul său strălucitor“, ci este infinit mai mult decât atât şi anume este însuşi Arborele Cosmic… „Imers“ din Apele Primordiale… Ceea ce şi „explică“ faptul că el nu se „înalţă“ falnic într-un loc oarecare, ci într-un Spaţiu Fast… Adică: „în mijlocul grădinii“. Şi în mod similar, el nu este unul dintre numeroasele „produse“ trecătoare  ale lui Cronos, ci este expresia perenă a Timpului Sacru, el proiectându-se semeţ pe „fundalul“ lui Illo Tempore… Sau – cum spunea Constantin Noica (în eseul „Ce e etern şi ce e istoric în cultura românescă“, din vol. „Pagini despre Sufletul românesc“, Ed. Humanitas, Buc., 1991, pag. 9) al „vremii care spre deosebire de „ceas“ (care „umblă, loveşte“) – „stă, vremuieşte“.
Tot astfel „înţelegem“ cum el nu este doar un „element“ pur „decorativ“ alături de multe altele, ci este însăşi sinteza inefabilă a tuturor trăsăturilor definitorii ale Fiinţei şi Existenţei Umane: coordonata Estetică („plăcuţi la vedere“), latura Biologică („buni de mâncare“), dimensiunea Ontologică („pomul vieţii“),  coordonata Axiologică („în mijlocul grădinii“), latura Gnoseologică („pomul cunoştinţei“), dimensiunea Etică („binelui şi răului“)… Succint vorbind, „lumea“ lui Homo Religiosus nu este „lumea“ Profană a lui „mundus“, ci este „lumea“ Sacră a lui „lumen, luminis“… Să ne „împărtăşim“ şi noi, măcar acum, în prag de Sărbători, cu / de Taina acestei Lumi Prealuminate!
Prof. Petre Constantinescu,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti