O hartă a Europei se întunecă de sus în jos, adică de la nord la sud. Sugerează prin tonuri de culoare ponderea copiilor în risc de sărăcie sau excluziune socială din totalul copiilor fiecărei țări de pe continent. Se găsește în raportul european asupra riscului de sărăcie și excluziune socială elaborat de organizația internațională Salvați Copiii, cu titlul „Eradicarea sărăciei educaționale și materiale în rândul copiilor din Europa“. A fost prezentat și la noi de către organizația Salvați Copiii România, într-un grup de lucru la guvern, la care am fost informați că „participă reprezentanți ai autorităților decidente, ai Băncii Mondiale și ai Comisiei Europene, precum și alți specialiști din mediul academic și neguvernamental“. Formularea poate fi considerată ca discretă, parcă pe măsura desfășurării în sine a trecerii pe la guvern și a treburilor celor enumerați categorial: într-un grup, undeva, într-o sală, în vreun birou. Valoarea demersului în sine de aducere în spațiul guvernamental a unor probe documentate privind starea copiilor este incontestabilă, iar meritul celor care au întreprins așa ceva este pe măsură. Locul desfășurării, aceasta însemnând o expunere detaliată, ar fi fost în plenul unei reuniuni de guvern. În spațiul public, îndeosebi mediatic, locul unui asemenea document ar fi trebuit să fie de asemenea central. Nu a avut cum să se întâmple așa, noi fiind conduși (educare făcută în lipsa educației) spre a fi convinși că marile teme care ne frământă și ne acaparează sunt cele privind actualitatea electorală de la noi, din preajmă și de departe.
În astfel de condiții, nu a avut cum să fie băgată în seamă condiția demonstrată, susținută cu date de investigație, a copiilor din țara noastră: mai mult de jumătate dintre copiii noștri întrunesc elementele pentru a fi declarați în risc de sărăcie sau excluziune socială – 51 la sută. Suntem ultimii din Europa. E de spus asta pentru că are la bază argumentele cercetării, deci nu este exteriorizarea expresiei pe care una-două o aruncăm, cum că suntem ultimii, că numai la noi, că nicăieri în lume… E drept, raportul dovedește că nicăieri în Europa liniștea zilei de mâine nu e deplină, însă la noi, din punctul de vedere al traiului copiilor, gravitatea este prea de tot. Reține atenția mai ales invocarea sărăciei edu­ca­ționale, care prin simpla denumire se plasează în afara zonei, atât de frec­ventate de către unii, a ges­­tu­rilor ajutate de obiec­te și de sume. Sără­cia educa­țio­nală nu se cârpește pe loc, printr-o donație, printr-un teledon, prin­tr-o poză cu pun­gile-n brațe. Sărăcia educa­țională este definită drept acel „pro­ces care limitează dreptul copiilor la educație și îi privează de șansa de a învăța și de a-și dezvolta abilitățile cognitive și necog­nitive de care au nevoie pentru a reuși într-o lume care se schim­bă într-un ritm alert“. Așa spune menționatul raport, care adaugă: „Copiii săraci din punct de vedere educațional nu au nici șansa de a-și dezvolta abilitățile care le permit să se dezvolte emoțio­nal, să stabi­lească relații și să aibă un rost într-o societate căreia simt că-i aparțin. Sărăcia educa­țională tinde să se transmită de la o generație la alta, însă acesta este un proces care poate și ar trebui să se schimbe“. Ruperea de condiția precară și ieșirea din succesi­unea dirijată de fatalitate a generațiilor rămân bune doar pentru construirea poveștilor de succes și a scrisorilor motivațio­nale. Cei care nu au ce le tre­buie pentru traiul de fiecare zi nu vor avea nici ca să se des­prindă, dacă nu ei, măcar (de fapt, mai ales) copiii lor. Nivelul slab de educație, de formare și de angajare al adulților se trans­mite, persistă la cei care acum ar trebui să fie la școală în mod curent, să fie educați, formați și ulterior angajați la vremea lor. „Copiii de cincispre­zece ani ai căror părinți provin din mediile cele mai defavori­zate din punct de vede­re socio-economic au o proba­bili­tate cu 33% mai mare de a nu-și însuși competențe minime de matematică“, spune raportul de cercetare; trimi­terea este la scară continentală, însă e de la sine înțeles că ne regăsim și aici.
Ne mirăm, ne indignăm, ne speriem și mai ales ne lamentăm că școala de azi nu mai e ce a fost, copiii nu mai învață carte, angajatorii se plâng de absolvenți etc. Mai-marii școlii propun și decidenții hotărăsc schimbări de manuale, de metodologii pentru examene, de cicluri ale școlarizării, de criterii ale ocupării funcțiilor în școli. Se schimbă și oamenii, iar prin decizii scrise sunt presărate cifre, însemnând alocări și termene. Desigur, pentru tot și pentru toate sunt elaborate proiecte, se deschid competiții, se accentuează inte­gritatea. Neatinsă rămâne grija zilei de mâine, ca apăsare și neputință.
Florin ANTONESCU