…Şi a fost Şcoala Altfel, săptămâna de graţie dinaintea vacanţei de primăvară şi de Paşte. Nici că se putea o mai potrivită succesiune cronologică: din semivacanţă direct în vacanţă, după atâta trudă intelectuală a vajnicilor noştri elevi. Niciun bairam planificat ori vreo chermesă ordonată n-ar fi izbutit atât de bine cum a reuşit Şcoala Altfel să-i deconecteze pe şcolari şi să-i „încălzească” pentru ceea ce urma să vină. Măreaţa Europă, de la care am împrumutat ideea, gândeşte sănătos: prea multă carte strică, disciplina impusă naşte stres, studiul îndelungat provoacă dezechilibre psihosomatice în rândul generaţiilor juvenile; este momentul pentru destindere; elevii se pot instrui jucându-se, călătorind, vizitând; se pot reuni în spaţii neconvenţionale şi pot face lucruri dintre cele mai amuzante într-un climat de camaraderie caldă şi de înţelegere. Astfel pot deveni mai buni, mai înţelepţi, mai toleranţi, adică europeni şi nimic mai mult, dar nici mai puţin. Cu mic şi cu mare, am intrat, aşadar, în zona magică a altui fel de şcoală, apăsat informală, de la zglobiu-deconectantă până la frivol-distractivă. Ceea ce s-a întâmplat în zilele respective merită o consemnare de letopiseţ, fiindcă nu se întâmplă mereu, iar 2014 este un an unic pe axa timpului. Încă de luni („Început de săptămână/ Spor la muncă, voie bună!”), cohorte de preşcolari s-au pus în mişcare pe străzile oraşului, supravegheaţi matern de educatoare atente şi cu simţul misiei. Cei mai mici fii ai patriei au pornit să viziteze fel de fel de „ţinte” interesante, să vadă spectacole pentru vârsta lor, să contemple obiective social-culturale ori să inunde aleile parcului. E bine să-şi cunoască localitatea de domiciliu măcar acum, căci peste câţiva ani vor străbate alte meridiane în căutarea bunăstării şi nu se ştie când vor mai putea să se întoarcă în dulcele târg al copilăriei. Vocaţia excursiei/călătoriei/ vizitei/drumeţiei în cele patru puncte cardinale au dovedit şi şcolarii cursului primar şi ai gimnaziului, îndrumaţi de învăţătoare vigilente şi de profesoare cu instinctul realului. Cota de pretenţii a crescut semnificativ la liceeni – unii dintre ei folosind ocazia de a merge la Penitenciar, adică exact la „locul geometric” al faptelor bune. În fond, şi puşcăriaşii merită atenţia noastră… europeană, fiindcă sunt „nişte oameni acolo şi ei”, cândva certaţi cu legea, dar împăcaţi cu soarta şi care – selectiv – cu prilejul sărbătorilor pascale pictează smeriţi icoane creştine şi cugetă întru Domnul. Un bun prieten, aflat la Târgu Ocna, m-a informat telefonic, siderat, că detaşamente de elevi coboară în salină, nu pentru a sparge sare ca ocnaşii de odinioară, ci pentru a vedea măruntaiele pământului. Frumos şi instructiv! Sau, cum ar spune adolescenţii emancipaţi, „E cool! E o provocare şi se merită!” (sic!). N-au scăpat ochiului neadormit al cadrelor didactice teatrul profesionist, casa de cultură, muzeele, marile magazine (La mall! La mall!), pădurile şi zăvoaiele, luncile şi dealurile. Preşcolarii s-au plimbat cu bicicletele ori cu rolele, iar în curtea şcolii s-au încins aprige campionate de fotbal. Activităţile s-au întretăiat, au fuzionat adesea, ţintele au devenit comune pentru mai mulţi competitori o dată, încât un fir coerent al Şcolii Altfel a fost greu de detectat. Probabil că numai consilierii educativi desemnaţi să centralizeze datele au înţeles filozofia mai adâncă a noianului de idei, iniţiative, acţiuni şi întâmplări. Una dintre acestea a constat într-o reprezentare teatrală fragmentară a comediei caragialiene O scrisoare pierdută, cu elevi de clasa a IX-a în ipostaza de actori amatori. A fost amuzant: lecturi precipitate de pe foi, întrucât interpreţii n-au avut răgazul să memoreze replicile, vestimentaţie eclectică, de la costume sobre la blugi jerpeliţi, tirade sincopate, un Agamemnon Dandanache atins iremediabil de Parkinson, mestecând gumă, o coană Joiţica plinuţă, lentă şi deloc năbădăioasă, un Zaharia Trahanache timorat de propria-i importanţă scenică, şampania finală turnată ceremonios în pahare de plastic de unică folosinţă.
Dacă elevii au simţit deconectarea, luându-şi măsuri suplimentare de precauţie şi lipsind de la unele acţiuni, profesorii în schimb au avut de luptat cu hidra… hârtiilor. Fantezia diriguitorilor şcolii n-are limite când e vorba de „acoperirea” realităţilor cu… celuloză. Aşadar, fiecare activitate extracurriculară şi extraşcolară din programul asumat a fost consemnată pe câte o fişă cu rubricaţie obligatorie pentru toţi muritorii purtători de catalog: titlul activităţii, coordonatorul/coordonatorii, data desfăşurării, durata, grupul-ţintă, partenerii implicaţi, două-trei obiective vizate, resurse umane şi materiale, descrierea activităţii (în maximum cinci fraze), rezultate estimate, modalităţi de evaluare, rezultate înregistrate, semnătura coordonatorului/coordonatorilor. Pe versoul fiecărei fişe trebuie să figureze lista tuturor elevilor participanţi, cu numele în clar şi semnătura olografă a fiecăruia. Aceste probe sunt suficiente? Nicidecum! Toate secvenţele importante ale fiecărei activităţi se imortalizau fotografic şi se îndosariau scrupulos. Ca o încununare a operei, se completa un tabel sintetic în care erau reunite toate activităţile săptămânii şi fiecare profesor alcătuia mapa doveditoare (dosar/biblioraft) după puteri. Consilierul educativ, un om fericit, însumează totul într-un raport final edificator.
Nu faptele în sine, ci dovedirea lor este anevoioasă. Neîncrederea în cadrele didactice ale naţiunii este uriaşă şi, ca atare, fiecare pas trebuie cenzurat şi apoi demonstrat de către împricinaţi. Şcoala Altfel a însemnat o dilatare a muncii până la dispariţia motivaţiei, fiindcă elevii, prevăzători, au intrat în vacanţă mai devreme, lăsându-şi dascălii meditativi în cancelarii cu mormanul de hârtii în faţă. A fost frumos!
Teodor PRACSIU