Ioana NICOLAIE scriitoare
44% dintre elevii români sunt analfabeți funcțional conform ultimelor testări PISA? Cum să nu te-apuce spaima când aproape jumătate din elevii pe care-i creștem sunt echipați dezastruos pentru viață? Nu vor putea face performanță, vor avea meserii inferioare și se vor descurca greu cu lucruri elementare precum o banală cerere de depus la o instituție. Nu se vor adapta la sofisticata interconectare a lumii în care trebuie să se miște. Le va fi greu în aeroport, la gară, nu vor pricepe ce-i cu TVA-ul, cu taxele pe care le datorează, vor crede că pământul e plat, reptilienii sunt printre noi, că televiziunea spune adevărul, că vaccinurile sunt criminale. Vor fi manipulați cu ușurință, vor predica minciuna ca fiind adevăr, nu vor ști niciodată unde să-și găsească informația reală. Și, dacă o vor găsi, n-o vor putea „citi“. Nu vor reuși s-o înțeleagă. Parte din punctajul obținut la o testare PISA are în vedere exact asta: lectura. Adică înțelegerea corectă a unui mesaj scris.
Elevii noștri au arătat că nu pot pricepe cel mai simplu mesaj, deși au 15 ani și manevrează cu mare ușurință noțiuni de teorie literară, limbaj conceptual sofisticat, recită eu liric, narațiuni nu știu de care și figuri de stil, știu formulele la matematică și pot rezolva probleme la geometrie. Unii dintre ei reușesc să ia note foarte bune la evaluarea națională. Și-atunci unde-i problema? În programele școlare? În felul de a preda al profesorilor? În lipsa de pregătire a cadrelor didactice? În manualele, dacă nu absente, atunci cel puțin mediocre? (Abia în ultimii ani s-au făcut manuale bune pentru ciclul primar și, parțial, pentru gimnaziu.) În miniștri ai Educației care, cel puțin în ultimele mandate, cu o excepție, au fost nu doar agramați, ci și în miezul a tot felul de scandaluri publice? În faptul că li se propun copiilor forme fără fond? Sau în lungul antrenament al „falsării“ continue când vine vorba de învățământ? Răspunsul poate fi-n toate aceste aserțiuni și-n multe altele nepunctate aici.
Dacă la 15 ani nu poți „citi“ un text, înseamnă că n-ai fost deloc antrenat în această direcție. Școala românească, așa cum e azi, nu încurajează copiii să citească, ba dimpotrivă. În clasa VIII-a elevii sunt obligați să rezolve numai teste și să învețe pe de rost șabloane care-i paralizează complet. La 14 ani, un copil obișnuit cu lecturile, va fi nevoit să renunțe la ele din lipsă de timp. Va face tot ce i se cere pentru examene, teste peste teste, meditații zi și noapte, memorare mecanică. La română, dacă respectă întru totul indicațiile, are șanse să obțină nota 10. Deși nu înțelege nimic din textul la prima vedere, mai ales dacă este poezie, el îl va putea analiza savant. Are limbajul, schema în care să „toarne“ exemplele, tipul de alineate, modelul de argumentație. Pare pregătit mai ceva decât un critic literar. Cu alte cuvinte, a învățat deja să „fenteze“ înțelegerea, lectura adevărată, cultura generală, propriul viitor. Oare-n clasa a IX-a acest adolescent se va mai întoarce la lectură? Nu, deja știe rețeta pe care-o va folosi și la Bac. Ce-i pasă lui de-o biată testare PISA, când el a luat un punctaj excelent la Evaluarea Națională?
Cum antidotul la sistem vine mereu de la oameni ai școlii excepționali, vi-i propun în ipostaza de eroi ai mei pentru acest număr pe profesorii de literatură Nicoleta Munteanu și Emil Munteanu. Alecartienii nu sunt extratereștri, ci elevi cititori, super-antrenați cultural, care trăiesc printre noi. Alecart nu e o altă planetă, ci o revistă culturală de ținută, făcută de niște liceeni. Întâlnirile cu scriitori contemporani, clubul de lectură, proiectele pentru cei mici sunt un model de management cultural și de performanță. Cum de există? Veți afla din interviul dublu de mai jos din care eu una am simțit nevoia să-mi iau notițe.
Alecart a împlinit deja 12 ani, timp în care peste 100 de elevi de la patru licee (Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă“ Iași, Colegiul Național Iași, Colegiul Național „Petru Rareș“ Suceava și Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri“ Iași) au făcut parte din redacție. În jurul revistei s-au dezvoltat: „Întâlnirile Alecart“ (unde, lunar, sunt invitați la dialog cu liceenii scriitori, artiști, personalități), Întâlnirile „Înăuntru și-n afară“ (absolvenții împărtășesc experiențe liceenilor), Alecart Junior (redactorii „predau“ săptămânal elevilor de gimnaziu), Clubul de lectură. În fiecare an, din 2019, revista a obținut Titlul de Laureat al Concursului Național de Reviste Școlare, clasându-se pe primele locuri, iar în 2015 – Premiul pentru Literatură „Oamenii Timpului“. Încă de la prima ediție, Alecart este partener FILIT, 67 de scriitori au fost invitații tinerilor alecartieni, de 4 ani este partener al Festivalului „Poezia e la Bistrița“ și, de anul trecut, al Festivalului „Poets in Transylvania“. Peste 70% dintre foștii redactori sunt studenți/ absolvenți ai unor universități de prestigiu din Europa și SUA, iar dintre cei rămași în țară, câțiva au confirmat în spațiul literaturii: de exemplu, Anastasia Gavrilovici, fost redactor-șef adjunct, tocmai a obținut Premiul Național „Mihai Eminescu“ pentru debut. Dar, înainte de toate, obiectivul principal al proiectului Alecart este să construiască cititori pasionați și spectatori competenți.
EROII NUMĂRULUI
Nicoleta Munteanu, după 17 de ani de profesorat, se încăpățânează să creadă că povestea e mai puternică decât realitatea, că doar citind ajungi în mijlocul lucrurilor. Scrie cronică de teatru din plăcere, atunci când crede că gândurile ei ar putea rotunji gândurile celorlalți despre spectacol și speră că va putea călători în continuare măcar la fel de mult ca până acum. Pentru ea, Filit este povestea care se scrie an după an la Iași și care nu a dezamăgit-o niciodată.
Emil Munteanu a fost 17 ani profesor la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă“ Iași, unde a învățat că literatura nu se poate preda, ci trăi. Prin imagini și emoții. De trei ani este la Colegiul Național Iași, unde și-a propus să schimbe viziunea despre clasele de filologie. Aici continuă să bârfească personaje și să vorbească despre el însuși și despre ceilalți citindu-le elevilor poezie. Ascultă muzică rock și gândurile pisicii sale negre și este convins că literatura nu e competiție, ci cuminecătură. De asta nu vede rostul olimpiadei de română.
În meseria de profesor nu poți rămâne viu dacă nu te reinventezi
interviu cu Nicoleta Munteanu și Emil Munteanu
Ce sens are să aduci scriitori vii în școală?
Nicoleta Munteanu: Cu scriitorii morți elevii se întâlnesc citindu-le cărțile sau privindu-le chipurile (uneori prăfuite) atârnate pe coridoarele școlilor sau în manuale. Pe aceia nu-i mai poți descoase pentru a găsi răspuns la întrebările pe care le-au suscitat operele lor, nu-i poți provoca la discuții despre literatură și viață, nu le poți fura secretele la un curs de creative writing. Șansa de a face toate aceste lucruri și multe altele vine în momentul în care scriitorul coboară de pe soclul pe care l-a ridicat programa școlară și vorbește de la egal la egal cu cititorii săi. Adică atunci când elevii au în față un scriitor viu. Dacă primul tip de întâlnire nu presupune un dialog în sensul adevărat al cuvântului, pentru că nu ai în față un om, ci personajele lui, în al doilea caz întâlnirea implică o deschidere și o descoperire reciprocă. În care primești în măsura în care dai. Ce poate oferi un tânăr? Opinia sinceră pe marginea unei cărți pe care nu l-a obligat programa/nota/examenul să o citească. Gândul netrucat provocat de lumea altcuiva care îi este contemporan, cu care, eventual, a împărtășit aceleași lecturi, o pasiune asemănătoare pentru un anumit gen de muzică, o experiență de viață similară. Ce primește în schimb? O perspectivă asupra cărților discutate care îi validează sau îi modelează punctul de vedere, un „jurnal de idei“, o imagine a ceea ce presupune a scrie și a fi citit prin grila altcuiva.
Emil Munteanu: De cele mai multe ori, acest fel de întâlniri e singurul care poate apropia elevul de literatură, care întreține o pasiune și naște, dacă nu ambiția de a scrie, cel puțin conștiința că nu poți scrie oricum. Miza nu este nici măcar aceea de a deveni cititor pe termen lung, ci de a fi un om curios, cu discernământ și capabil de a ști să pui și să-ți pui întrebări. Condiția necesară și obligatorie pentru ca toate acestea să se întâmple este însă ca elevul să meargă la întâlnirea cu scriitorul viu cu temele făcute: citindu-i mai întâi cărțile. De fapt, acesta e secretul „Întâlnirilor Alecart“.
De ce ați ales să fiți profesor?
Nicoleta Munteanu: Varianta scurtă de răspuns: Fiindcă simțeam că nu aș putea să fac altceva mai bine. Varianta dezvoltată (în afara ei, răspunsul poate părea orgolios): Fiindcă am avut șansa să întâlnesc în anii care au contat în modelarea mea niște oameni minunați. Și acești oameni providențiali au fost câțiva dintre profesorii pe care i-am avut. Către ei gândul meu se întoarce constant, plin de recunoștința a tot ceea ce mi-au dăruit: cărți, gânduri, provocări de tot felul, încredere. În esență, un model uman. Numărul lor nu este mare (nici nu ar avea cum, orice adolescent e selectiv), însă capitalul primit a fost uriaș. Din el s-a născut mai târziu decizia de a încerca să fac măcar o parte din ceea ce au făcut pentru mine profesorii care au contat.
Cum v-a venit ideea unei reviste pentru liceeni?
Emil Munteanu: De fapt, ideea nu ne aparține. În 2017, coordonam revista Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă“, în care elevi în prag de absolvire au realizat câteva caricaturi ale profesorilor și au descris cu mult umor câteva ore. O profesoară s-a simțit lezată, am fost anchetați de Inspectoratul Școlar care îi dădea dreptate profesoarei, s-a cerut scăderea notei la purtare acelor elevi și o sancțiune pentru profesorul coordona tor. Consiliul profesoral a refuzat să scadă nota la purtare și a invalidat avertismentul dat ilegal de ISJ, dar elevii de atunci, acum arhitecți sau designeri în orașe din Europa și Asia, mi-au propus să realizăm o revistă de atitudine culturală care să nu mai depindă exclusiv de o școală și care să fie girată de universitari. Modelul pe care îl aveau în minte era Dilemateca, iar direcția pe care au sugerat-o viza literatura/arta contemporană. Își doreau o revistă care să nu aibă deloc de-a face cu programa școlară, un spațiu de întâlnire a generațiilor. Apoi, în jurul ei s-a constituit Clubul de Lectură. Așadar, Alecart este moștenirea pe care au lăsat-o câțiva elevi dintr-o clasă excepțională de arhitectură și design. (Interesant e că până acum trei ani revista a fost condusă de elevi de la arhitectură/design și de la mate-info, iar acum de elevi de la filo, ceea ce demonstrează dinamica ei, capacitatea de a se reinventa, de a coagula adolescenți cu preocupări diferite, dar aduși la un loc de dorința de a schimba ceva și de pasiunile pe care le au).
„Nu vreau să predau (…) literatura eviscerând tot ce este viu, profund uman din ea“
Cum se predă literatura la școală?
Nicoleta Munteanu: Vă voi spune mai întâi cum nu vreau să predau eu literatura: eviscerând tot ce este viu, profund uman din ea. În clișee, vânând figuri de stil și imagini artistice, în scheme golite de orice legătură cu ceea ce reprezintă preocupările elevilor, împovărată de gândul ierarhiei notelor de la bacalaureat, căutând rețete pentru un premiu la olimpiadă. Chiar dacă mi se întâmplă să alunec uneori în aceste păcate, privirile deodată absente din fața mea mă fac să revin.
Emil Munteanu: Cred că literatura nu se poate preda. De ea te apropii, o tatonezi, înveți să te bucuri de provocările ei, căutând, testând, adaptându-te la elevii pe care îi ai. Poți descompune un text, îl poți „analiza“ cu condiția ca totul să rămână un joc în care cei cărora le vorbești au dreptul la replică, se împotmolesc, se revoltă, dar, în cele din urmă, înțeleg că miza e dincolo de notă. Miza e legată chiar de ei. Pentru că literatura despre asta vorbește: despre cine și ce suntem.
V-ați gândit vreodată că în școală nu sunteți la locul potrivit?
Nicoleta Munteanu: Cred că orice profesor se întreabă dacă ceea ce face este bine. Bine pentru cei din fața lui și bine prin relaționare cu modelul de profesor la care se raportează. De aici și întrebarea: Sunt sau nu la locul potrivit? Cine nu are astfel de spaime poate ar trebui să renunțe la a mai fi profesor. Răspunsul constant „Da, sunt“ mi se pare periculos. Generează autosuficiența. Sunt omul potrivit la locul potrivit, ce noroc pe acești elevi că mă au (tocmai pe mine) ca profesor! Reversul acestuia, „Nu sunt“, ar trebui să provoace decizia de a căuta altceva. În meseria asta nu poți rămâne viu dacă nu te reinventezi, dacă nu simți plăcere, dacă școala te obosește, te plictisește, te înăcrește.
Emil Munteanu: În tensiunea dintre cele două răspunsuri stă adaptarea unui profesor. În acest spațiu larg, niciodată egal cu el însuși, se află căutarea de a face din școală locul potrivit. Poate ar fi mai corect spus că locul potrivit devine fiecare clasă în care intri, fiecare grup de elevi alături de care lucrezi și care te îmbogățesc. Cu o idee, cu un gând sau cu o emoție. De exemplu, în clasa elevilor din a XII-a, filologie, mă simt totdeauna la locul potrivit.
Care-i cea mai mare bucurie pe care ați avut-o cu liceenii dvs.? Dar cea mai mare amărăciune?
Nicoleta Munteanu: Bucuriile adevărate vin nu în timpul întâlnirii dintre un profesor și elevii lui, întâlnire petrecută în anii de școală. Acel tip de bucurie e mereu umbrit de raportul inegal dintre cei implicați în această relație sau de o anumită conjunctură. Poți trăi satisfacții, momente de împlinire profesională, poți auzi mulțumiri sau stârni entuziasme. Toate acestea rămân însă la suprafață. Cele mai mari bucurii au venit întotdeauna de la absolvenți în momentul în care am constatat că poartă cu ei ceva din valorile (nu aș vrea să sune prețios) pe care și le-au însușit în timpul orelor de literatură. Atunci când îmi spun că după întâlnirea cu o carte sau cu un scriitor s-a schimbat ceva în ei.
Pe de altă parte, dezamăgirile au apărut atunci când am constatat că pe unii viața i-a făcut indiferenți, egoiști, autosuficienți. Oricum, cred că e important ca în relația cu elevii să rămâi lucid: să nu aștepți niciodată mai mult decât ai oferit tu ca profesor (sau, și mai bine, să nu aștepți nimic), să nu te lași amăgit de prerogativele pe care le ai și să-ți amintești că rolul tău e de catalizator, nu de formator.
Emil Munteanu: Invitați de o fostă elevă în Elveția, am întrebat-o ce să-i aducem de acasă. Răspunsul ei ilustrează una dintre acele mari bucurii: voia romane din literatura română nou apărute. De asemenea, e o mare bucurie când absolvenții noștri, chiar și după ce termină facultatea, ne cer periodic liste cu titluri de cărți pe care să le citească.
„E (…) cel puțin ciudat ca absolventul să plece din liceu cu 5-6 romane (câte are de „pregătit“ pentru examen) și cam tot atâtea poezii“
Cum vedeți „canonul“ din perspectiva programei pentru Bac?
Nicoleta Munteanu: Aș începe prin a spune că bacalaureatul e pe punctul de a deveni „o formă fără fond“. Din cauza modului în care sunt gândite subiectele, dar mai ales a felului în care se învață pentru bacalaureat. Orice literatură are nevoie de un canon. Și orice elev trebuie să cunoască scriitorii și operele reprezentative. Doar că întâlnirea cu acest canon se face, din păcate, tot mai mult indirect. Nu citind, ci parcurgând rezumate și prezentări din broșurile pentru bacalaureat, decupând informații despre acțiune, personaje și apoi memorând. Fără a i se pune la încercare viitorului absolvent capacitatea de a compara, de a analiza stiluri diferite, situații de viață, de a raporta o perspectivă critică la un fragment de text, de a asocia o idee/un concept filozofic cu opera analizată etc. Cât despre scriitorii și operele care constituie canonul, aici profesorul poate avea opinii, însă nu este în măsură să decidă. Cred că trebuie să înțelegem că acest canon (indiferent câte nemulțumiri ar putea stârni el) nu ne împiedică să discutăm cu elevii textul oricărui scriitor considerăm că e util în formarea lor. La ore sau în afara lor, în cluburi de lectură, la întâlniri cu scriitorii contemporani.
Emil Munteanu: E falsă ideea că nu este timp pentru a face și altceva la clasă decât scriitori canonici. Comoditatea noastră este cea care ne împiedică să adaptăm programele și să aducem în discuție și alte opere decât cele pentru bacalaureat. E, de asemenea, cel puțin ciudat ca absolventul să plece din liceu cu 5-6 romane (câte are de „pregătit“ pentru examen) și cam tot atâtea poezii. Rezultatul îl cunoaștem. Statisticile sunt când îngrijorătoare, când laudative prin raportare la rezultatele olimpicilor, concurența făcută de inteligența artificială e imposibil de surmontat, timpul pentru lectură, tot mai redus. Poate ar trebui să începem cu noi, profesorii, recuperarea plăcerii de a citi și de a reciti. Canonul ne va aduce (să sperăm) și la literatura contemporană. Sau să pornim invers, din spre contemporani spre „clasici“ pentru a-i redescoperi și pentru a ieși din schematismul de interpretare și din osificarea pe care orice operă consacrată le aduce cu sine în predare.
Cum arată o zi din timpul FILIT pentru dvs.? Dar o zi obișnuită de la școală?
Nicoleta Munteanu: FILIT este gura de oxigen de care avem nevoie. E o gură mare de oxigen, pentru că sunt 5 zile în care avem 5 „Întâlniri Alecart“, fiecare dintre ele cu doi sau trei scriitori invitați la festival, deosebindu-se de celelalte întâlniri din timpul anului prin durată și intensitate. O zi de FILIT înseamnă mai întâi orele de la școală (și pentru noi, și pentru elevii noștri). Am constatat că a devenit un obicei ca diversele activități extrașcolare (în special, întâlnirile cu scriitorii, dezbaterile, conferințele din licee etc.) să fie puse în timpul programului, spre sfârșitul acestuia. Explicația este simplă: e o modalitate de a ține elevul în școală, de a-l obliga să participe. Nu am gândit niciodată în acest fel întâlnirile cu scriitorii. Ele nu înseamnă o scutire de la celelalte responsabilități pe care le ai. Întâlnirea și dialogul cu scriitorii trebuie să se nască în libertate, cunoscând alternativele la timpul pe care îl petreci acolo și alegând neconstrâns dacă vii sau nu. Datoria profesorului este să spună de ce e necesar să fii acolo, care sunt avantajele. Să-l facă pe elev curios, să-i insufle orgoliul că e diferit. Revenind, după ore urmează momentul de așteptare și ultimele pregătiri ale întâlnirii propriu-zise. Scurt, dar intens: răsfoiești încă o dată cărțile, te uiți pe adnotări, mai cauți un pasaj care dintr-odată ți se pare esențial, revii asupra unor posibile întrebări. Ca moderator trebuie să fii pregătit pentru orice reacție a celor de față. În același timp, iei pulsul sălii; elevii nu mai sunt acum elevi, ci parteneri în această aventură care stă să înceapă. Greul nu îl duci tu.
Emil Munteanu: Redactorii Alecart organizează totul, ei discută pe marginea cărților, ei se provoacă unul pe celălalt, fac fotografii, își pregătesc volumele pentru autograful de la finalul întâlnirii. După ce aceasta începe, totul se aranjează într-un firesc dat de formatul consa – crat al dialogurilor noastre: doi sau trei alecartieni prezintă volumele invitaților și urmează întrebările. Punctul culminant e atunci când, la sesiunea de autografe, cei care nu au apucat să-și satisfacă curiozitatea pot să primească răspunsul alături de semnătura scriitorului preferat. „Întâlnirile Alecart“ se deschid sau se închid cu un moment muzical dăruit invitaților și celor din sală de elevii și profesorii Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă“ și de câțiva ani presupun și organizarea unei expoziții permanente care să ilustreze cărțile discutate. E o formă de a ne arăta gratitudinea față de scriitori, dar și o modalitate de a-i apropia pe tineri de celelalte forme de artă. Ziua (devenită seară între timp) continuă cu o oprire la Cortul FILIT (poate mai prindem ceva din celelalte întâlniri ale zilei), cu urmărirea Serilor FILIT (dacă nu direct, măcar în fața laptopului), cu pregătirea momentului de a doua zi. Ultimele două zile de festival sunt mai relaxante, deoarece, fiind sfârșitul săptămânii, lipsesc orele de școală. Era să uit, pentru elevii de la Alecart, FILIT începe din vacanța de vară când aflăm numele scriitorilor invitați și pregătim o ediție a revistei dedicată festivalului.
Nicoleta Munteanu: O zi obișnuită la școală? Ceea ce face fiecare profesor cred: în afară de scenariul comun al oricărei ore, încercarea de a te reinventa în cele 10 minute de pauză. Nu poți să fii același la clasele de gimnaziu și la cele de liceu, la mate-info și la filologie, când discuți literatură română și literatură universală sau la un opțional. Uneori mai mult entuziasm, alteori o anumită oboseală sau dezamăgire sau senzația inutilității, reluări, nuanțări, lucrări, adaptări la pulsul clasei, la ideile elevilor. Categoric, mai multă rigoare decât la FILIT, fiindcă acum intervine sentimentul responsabilității: jocul dialogului se transformă în dialog al ideilor
„Dacă nu ești olimpic, dacă nu te încadrezi în acest Pat al lui Procust al învățământului românesc, nu exiști“
Unde vă vedeți peste zece ani?
Nicoleta Munteanu: Dacă mă gândesc că Alecart există deja de 12 ani, 10 nu mai par atât de mulți. Cu siguranță, printre cărți. Alături de familie. Probabil, tot alături de elevi. Sper că un pic diferită de ceea ce sunt acum, pentru că altfel înseamnă că am devenit un profesor ramolit, lipsit de entuziasm. Mizez pe viitorii mei elevi să mă mențină în formă, să mă provoace, să mă oblige să mă reinventez. Cred că va fi din ce în ce mai dificil să ne păstrăm credibilitatea și rolul de a-i modela dacă nu vom schimba ceva în felul de a-i trata, de a-i apropia de studiile umaniste, de literatură, dacă nu vom căuta să-i înțelegem și să-i acceptăm așa cum sunt, imperfecți, dar cu multă disponibilitate, dacă nu vom recunoaște că noi înșine, ca profesori, avem limite, dacă nu vom schimba ceva în sistemul de evaluare.
Credeți că proiecte ca revista Alecart și clubul dvs. de lectură ar putea fi clonate și-n alte licee? În ce condiții? Sau cu ce preț, îmi vine să zic?
Emil Munteanu: Voi începe cu provocarea din ultima parte a întrebării dvs. Aș vrea să pot crede că ceea ce voi spune e un aspect nu tocmai relevant, dar mi-e teamă că e o realitate care definește modul în care funcționează sistemul românesc de educație. La Iași se organizează de ani buni o Gală a Excelenței în Educație la care sunt premiați elevii care au obținut premii la olimpiadele internaționale și naționale din anul precedent. Elevii și profesorii lor. Nu e o Gală a Olimpicilor, ci una a Excelenței. La această gală nu numai că nu au fost invitați elevi care au obținut premii la concursurile de creație literară (de exemplu, anul trecut doi elevi ieșeni au obținut Premiul I, cu punctaj maxim, atât la gimnaziu, cât și la liceu, la un concurs de creație literară cu tradiție și lucrările lor au apărut în antologia concursului), dar numele lor nu au fost menționate nicăieri.
Dacă nu ești olimpic, dacă nu te încadrezi în acest Pat al lui Procust al învățământului românesc, nu exiști. Nu discut despre câți olimpici are o țară, ci despre faptul că acest mod de a gândi performanța nu încurajează creativitatea, gândirea liberă, ieșirea din ierarhiile consacrate. El întreține sentimentul de frustrare al celui care nu vrea, nu poate sau, pur și simplu, nu e interesat să fie olimpic. Nu sunt fundamental împotriva olimpiadelor, ci a modului în care performanța mult visată la olimpiade deformează percepția justă asupra nevoilor pe care le au elevii, asupra valorilor pe care trebuie să se bazeze o educație sănătoasă. În absența lor sau în diminuarea importanței acordate premiilor obținute la olimpiadă, cine am mai fi noi, profesorii? Ce ar mai rămâne din faima noastră de antrenori de olimpici? Poate doar omul care vine în fața altor oameni știind că poate dărui ceva necondiționat, fără a căuta posibilul performer, lucrând pentru plăcerea de a forma, nu de a etala. Și asta poate e prea puțin pentru mulți dintre noi. Deci, un club ca al nostru presupune disponibilitate pentru încurajarea creativității fără a aștepta un rezultat imediat cuantificabil în premii recunoscute de minister. De exemplu, activitatea noastră nu primește prea multe puncte în grila de acordare a gradației de merit.
Nicoleta Munteanu: Proiecte de tipul celui desfășurat în jurul revistei Alecart pot aduce o anumită schimbare. De altfel, această deschidere către întâlnirile cu scriitorii, către dezbateri, către dialogul cu diverse personalități există deja. Problema este să nu transformăm un astfel de proiect într-o formă rigidă, într-o formulă care să hrănească din nou doar orgolii, să ierarhizeze, să fie obligatorie. Poate că succesul Alecartului a stat și în faptul că noi, coordonatorii, suntem în umbra redactorilor și a celor care se simt alecartieni și ei au înțeles că acest proiect este în primul rând al lor, nu al nostru. Pe drumul acesta suntem împreună cititori, suntem parteneri, le suntem egali, iar între ei ierarhizarea ține exclusiv de ceea ce reușesc să ofere colegilor prin ceea ce scriu, gândesc, prin modul în care vorbesc în fața invitaților, prin întrebările și curiozitățile pe care le au. Adică e o ierarhie mobilă, care nu validează, ci individualizează.
