De la început trebuie să spun că nu fac parte dintre aceia care consideră ușoară meseria de profesor; nu doar pentru că am exemple foarte apropiate, în familie și în rândul prietenilor, dar mai ales pentru că îmi dau seama, lucrând în industria editorială, cât de greu este să fii profesor în România în zilele noastre. Din prea multe puncte de vedere. Las la o parte birocrația și hârțogăraia, pentru că ele, paradoxal, pot fi cel mai ușor remediate și aș vrea să înțelegeți cum se vede din poziția pe care o am.
Mihai MITRICĂ – director executiv Asociația Editorilor din România
E, deja, loc comun să spui că în România nu se citește. Mă încăpățânez să spun asta, tocmai pentru că mai sunt naivi care cred că teza e infirmată de o coadă de câteva sute de persoane la deschiderea unei librării-cafenea, unde s-au distribuit cărți gratis, din evidente considerente de PR, sau de achizițiile raportate prin comunicate de presă în cadrul unor acțiuni extrem de scurte, de unacâteva zile. Nu vă lăsați amăgiți: în România nu se citește (și) pentru că nu se cumpără cărți. Cifrele pe care le voi evoca în continuare sunt menite să fixeze cumva în memoria dumneavoastră un tablou care, de ani de zile, arată deplorabil, fără niciun fel de exagerare: copiii nu citesc, părinții nu citesc, profesorii nu citesc. Excepțiile sunt, din păcate, extrem de puține. Oficiul European de Statistică Eurostat a găsit că doar 2,8% dintre adulții români (între 25 și 64 de ani) citesc peste zece cărți pe an. Cel mai mic procent din Uniunea Europeană. Cum stau vecinii noștri, vă veți întreba, pe bună dreptate? Iată: Bulgaria are de vreo trei ori mai mulți adulți în aceeași situație (9,2%), Ungaria are de peste patru ori mai mulți (14,1%), Serbia are de peste cinci ori mai mulți (16,1%), iar Slovenia are de aproape șapte ori mai mulți (19,2%). Ori toți vecinii mint mai bine decât noi în chestionarele sociologice, ori suntem – ca să parafrazez un poncif celebru – o insulă de ignoranți într-o mare de cititori.
Cifra de afaceri a industriei editorial românești, de circa 60 de milioane de euro (cu un supliment de 35-40 de milioane pentru manuale, auxiliare educaționale și ediții de chioșc), ne situează, deloc surprinzător, tot pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Bulgaria, cu aceeași cifră de afaceri a industriei editorial ca în România, are puțin peste o tremie din populația noastră. Ungaria, cu o cifră de afaceri de peste două ori mai mare, are jumătate din populația noastră. În fine, Slovenia are o cifră de afaceri de 75 de milioane de euro. Dar, are și de zece ori mai puțini locuitori, puțin peste două milioane, cam cât Bucureștiul în timpul verii… Deci, nu, vecinii nu mint mai bine decât noi; rămâne cealaltă explicație.
Și nu, nu se citesc cărțile din biblioteci, decât într-o foarte mică măsură. Toate statisticile pe clienții bibliotecilor publice relevă o scădere per ansamblu a numărului de împrumuturi în ultimele două decenii; nu că ar mai fi multe de împrumutat, pentru că Ministerul Culturii nu a mai găsit bani de reînnoire a stocului de carte din 2012. Apoi, bibliotecile școlare sunt, după cum probabil știu mulți dintre dumneavoastră, fie închise, fie sărace în titluri noi. Ca să nu mai vorbim de mediul rural, unde stă totuși aproape jumătate din populația României și unde bibliotecile sunt mai greu de găsit decât un ministru al Educației cu mandat complet în ultimii 30 de ani.
Materialul integral poate fi citit in numarul 4-5, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.
