Cultura este un concept care defineşte în orice dicţionar un ansamblu de cunoştinţe, de aceea se poate vorbi de mai multe tipuri de cultură – literară, muzicală, istorică, politică, religioasă etc. – cam ceea ce se înţelege prin cultură generală. La începutul anului şcolar 2017‑2018, preşedintele României Klaus Ioannis, afirma cu regret că şcoala produce analfabeţi funcţionali, că pot citi un text, dar nu înțeleg ceea ce au citit. Evident, făcând excepţie şcolile de elită, cele foarte bune.
Un prim pas spre cultură este făcut de existenţa unei biblioteci în şcoală, dar şi acasă. În mediul urban există biblioteci şcolare frecventate mai mult sau mai puţin de elevi, în mediul rural sunt mai puţine. Cât priveşte bibliotecile de acasă, ele lipsesc din multe case de la oraş, dar în special din casele satelor patriei din motive obiective. Ca o concluzie trebuie să citeşti ca să îţi formezi o cultură.
Părinții învinovățesc şcoala, dar uită că şi ei au o responsabilitate în acest sens. Copleşiţi de grijile cotidiene, ei nu mai citesc o poveste, un basm micuţilor sau prea puţin din toate acestea. Tabletele sunt uneori nocive, prezentându‑le poveşti cu roboţi sau tot felul de fantezii tehnologice care îi privează de sensibilitatea sufletească. Oare au uitat părinţii de Basmele Românilor, de Petre Ispirescu? Locul lor a fost luat de scumpirea untului, a ouălor, a pâinii noastre cea de toate zilele. Tartina cu unt a devenit o farfurie zburătoare văzută din loc în loc. De ce este important să avem cultură? Răspunsul îl ştim cu toţii pentru a nu avea un spirit de turmă şi pentru a nu fi manevraţi dintr‑o parte în alta. Nu degeaba Ion I. C. Brătianu, în calitate de şef al guvernului între 1922‑1926, a dispus înfiinţarea a 7.000 de şcoli, pentru că ele constituie un difuzor al culturii. În preajma Centenarului, el sublinia rolul culturii în solidaritatea internă, văzut ca un precursor al Unirii (1918). Subliniez încă o dată rolul şcolii în formarea culturii. Hélas!, cum ar fi spus Victor Hugo, dacă ar fi fost contemporanul nostru, că mulţi profesori, precizez că nu generalizez, s‑au obișnuit să dicteze comentariile operelor literare, în loc să insiste asupra lecturii acestora. Elevii nu sunt penalizaţi dacă nu l‑au citit, nici măcar nu se citeşte în clasă textul respectiv, se trece direct la dictare. Or, comentariul se face împreună cu elevii în clasă după ce au trecut prin filtrul personal ideile din text. Am văzut astfel de comentarii în mai multe caiete ale unor elevi de clasa a 12‑a de la diferite licee. O trăsătură comună au toate, consideraţii asupra stilului şi a operei scriitorului studiat. Mai nimic despre conţinutul fragmentului sau al poeziei. La poésie non!, de ce? Pentru că poezia reprezintă limbajul sufletului, oricât ar fi de modernă sau postmodernă. Se afirmă astfel că G. Bacovia este un poet macabru şi satanist, nu li s‑a explicat acest ultim termen. Unul dintre posesorii acestor caiete îndrăzneşte să spună că un satanist profanează morminte, nici vorbă dacă facem afirmaţia că un poet este satanist. S‑a vorbit în literatura franceză de satanismul poetului Charles Baudelaire pentru că acesta nu mai apela la suavități în poezie, găsea o sursă de inspirație în gunoaiele oraşului, în începutul iluminatului public şi lega solitudinea de durere. Însă Baudelaire este un simbolist, pentru el poezia este Une foret de symboles. Un alt exemplu, se face o apropiere între G. Călinescu, cu Enigma Otiliei, de Balzac, care a abordat printre tematici pe cea a arivismului, acest termen rămâne o enigmă pentru cei mai mulţi elevi. Sau se spune că lirismul lui Arghezi este subiectiv. Nu sunt de acord cu această afirmaţie pentru că, poeţi sau nepoeţi, toţi avem o doză de subiectivism. În cazul acestor comentarii vorbim, desigur, de nişte compilaţii.
Cum am fi înţeles memoria afectivă care îl caracterizează pe Flaubert dacă n‑am fi citit Madame Bovary. Uneori, cultura generală este îmbogăţită de literatură. Să ne amintim celebra scenă în care Emma Bovary, pe punctul de a se otrăvi cu arsenic, se piaptănă în oglindă, râvnită de soţul ei, Charles, care stătea în spatele ei şi, sfâşiată de regretul că şi‑a înşelat soţul, şi‑a dezonorat căminul pentru amanţii săi meschini. Atunci s‑a produs ruptura între realitate şi imaginaţia care conferise calităţi inexistente iubiţilor săi. De aici termenul de bovarism şi de bovaric, termeni folosiţi adesea de medicina de specialitate.
Leontina NEDELCU