Dacă se rup definitiv niște hârtii și se aruncă la coș, nu înseamnă că automat dispare birocrația. Ca și în alte contexte, și pentru birocrație, hârtia reprezintă doar suportul. De multe ori, înseamnă chiar produsul birocrației, pentru că destule operații birocratice nu au alt rezultat decât o cantitate de hârtie devenită cu o utilizare restrânsă, fiind scrisă. Diminuată din forma ei pusă pe hârtie, birocrația își duce traiul în mod impasibil sub formă online sau chiar tot pe hârtie, dar pe formulare liniate altfel, încât să încapă mai multe rubrici, cu spații reduse până la a fi minuscule, cu scris pe față și pe verso etc. Tabele, situații, informări, raportări și altele asemenea tot se cer, se fac și se transmit. Echivalent, persistă atribuirea și executarea de birocrație ca atare.
 Mirajul putințelor nelimitate ale tehnicii de calcul alimentează fascinația birocratică. Din această perspectivă, tăierea hârtiilor (ca simbolistică a datului la reciclat) sau ruperea lor (cum ar veni, „să se termine odată”) poate avea chipul naiv al gesturilor de revoltă zadarnică făcute de cei care se zice că protestau față de trata­mentul greu și inechitabil de muncă la care erau supuși distru­gând mașinile pe care lucrau. În cazul sistemului educațional, suprasolicitările pentru executa­rea a tot felul de treburi și de „ma­te­riale” (cuvânt bun la toate) bi­ro­cratice sunt considerate ca de­ter­minante în foarte mare măsură pentru nerealizări de lucruri cu adevărat necesare, de abateri de la datoria profesională, de întâr­zieri față de ceea ce de fapt nu suferă amânare. Un mecanism instituțional care s-a tot lustruit pe sine în timp a impus o birocrație blamată și, în același timp, asumată și urmată cu înfrigurarea fatalității. Până la hârtiile care acaparează și sufocă școala, s-au creat și au intrat în acțiune solicitatorii de hârtii, cei fără de care birocrația nu ar fi ajuns să-și facă de cap: centre, servicii, direcții, comitete, agenții, comisii, consilii, unități, birouri, secretariate și altele, la rândul lor ramificate ca teritoriale, zonale, locale, inter, multi, pluri etc. Zelul birocratic și l-au statornicit pe metode și metodologii, pe normative și reguli, precum și – mai ales – pe o declarată și precipi­tată nevoie de predictibilitate și de prioritizare. Concomitent, s-au împă­mântenit stringențe precum strategiile, planurile unice de acțiune și planurile multianuale, iar „pentru că toate trebuiau să poarte un nume”, la un loc li s-a spus proiect de țară, cu o solemnitate a atitu­dinii și o rotunjire a enunțării impunând de la sine anularea îndoielii și elaborarea de noi și evaluări, studii, analize, prognoze, proiecții. Toate de felul acesta au fost percepute ca necesitând cu prioritate numărări, înregistrări, clasificări. Funcția magică a numărului – despre care cei care au mai fost pe la școală or fi auzit – a primit o valorizare demnă de hotarul dintre secolele XX și XXI, sintetizată în filozofia cerinței de rezultate măsurabile peste tot și în legătură cu toate; firește, rezultatele măsurătorilor se trec în situații, iar situațiile se centralizează. S-a administrat spre înghițire necondiționată ideea potrivit căreia sistemul educațional nu poate fi modernizat, susținut și dezvoltat dacă nu este cunoscut, iar cunoașterea nu a fost perce­pută altfel decât ca obiectiv ținând de acoperirea unei statistici considerate cu atât mai eficientă, cu cât se regăsește în cât mai multe rubrici de tabele.
Cu înfrigurare – adăugată eternizatei culpabilizări colective – lumea Educației Naționale și-a însușit și duce mai departe încredințarea că școala noastră merge prost de sus până jos din cauză că „nu se cunoaște…”, urmând, enumerate, tipuri de situații (în sens contabilicesc, nu faptic) rămase necunoscute, precum număr de elevi, de studenți, de absolvenți, de corigenți, de violenți, de instalații sanitare, de manuale, de computere, de bani etc. Drept urmare, s-au creat registre și termene, cu funcțiile și responsabilitățile umane aferente. S-a întins iluzia că inventarierea cazurilor și a detaliilor – chiar având soarta oricărei tentative de numărare exactă a bulelor dintr-un pahar cu apă minerală – va avea ca rezultat de la sine înce­tarea faptelor și stărilor și stoparea fenomenului, ca sursă a progresului școlii.
Pe baza tuturor relaționărilor de acest fel s-au justificat încadrări și bani al căror aport până la urmă tot în birocrație s-a regăsit. Alimentarea acestei birocrații a căzut în sarcina cadrelor didactice – diriginți și învățători, directori și rectori, inspectori, precum și „oameni de la catedră” (de parcă nu catedra ar fi locul de muncă al tuturor). Atragerea s-a făcut prin tentația proiectelor europene, dovedind la rândul lor că birocrația – cu hârtiile ei – nu este nici pe departe ceva „ca la noi, la nimeni”. Respinsă și acuzată pentru că așa cere corectitudinea, birocrația este de fapt căutată, dorită ca salvare, acoperire și sursă de liniște. Chiar așa – renunțându-se la hârtii, ce vor mai trage pe ei cei care și-au făcut virtute personală și vehicul prin timp și peste timpuri din a se acoperi de hârtii?!
Florin ANTONESCU