În urmă cu 160 de ani, la 24 ianuarie 1862, după 3 ani de la actul fundamental inițiator al întâii uniri (1859), se definitiva unificarea politico-administrativă, iar statul na­țional astfel consolidat dobândea pentru viitor denumirea de România. Câteva luni mai târziu, la 15/28 martie același an, proiectul național se întregea cu o altă instituție fundamentală, cea a statului de drept, pe calea „instalării“ și începerii activității Înaltei Curți de Casație și Justiție (Î.C.C.J.). Prin cei trei piloni moderni astfel organizați – parlament, guvern și instanță supremă – se puneau bazele noului așezământ statal național, de tip european, în virtutea programului stabilit prin Convenția de la Paris (1858), în spiritul dominant al marelui secol XIX, cel al principiului naționalităților și supremației dreptului. Ivită pe harta Europei ca stat de civilizație occidentală la gurile Dunării, România exprima voința națională de unire și progres, conjugată cu destinul său implacabil de stat de interes european. În același timp, masivul „transplant legislativ“ fondator de origine neolatină, începând cu marile coduri (1864) și terminând cu prima Constituție (1866) întregeau proiectul național. Dezvoltarea instituțional-juridică de tip occidental devenea o chestiune fundamentală a istoriei românilor.

I. Un stat modern, un „stat de drept“. Pe temelia actului fondator de la 24 ianuarie 1859 proiectul primei uniri a românilor a progresat în ritm rapid spre desăvârșirea sa. Sub impulsul elanului intern și favorizat de conjunctura internațională procesul a continuat, astfel că la 11 decembrie 1861 Al.I. Cuza emitea Proclamația Unirii prin care exclama: Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată… alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Pe 22 ianuarie 1862 se forma primul guvern, la 24 ia­­nuarie își deschidea lucrările prima Adunare Legislativă unică, București se de­semna capitala întregii țări, iar aceasta din urmă dobândea denumirea oficială de România. Spre împlinirea acestor evoluții statale extraordinare, la 15/28 martie același an, după ce membrii săi depuseseră jurământul legiuit în fața Domnitorului, era inaugurată și activitatea Înaltei Curți de Casație și Justiție, „una singură pentru întregul stat“ și de la care toți așteptau ca în cel mai scurt timp să audă împlinirea imperativului „Dreptatea domnește în România“.

1. Înscrisă în contextul reașezărilor geostrategice regionale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și circumscrisă evoluțiilor istorico-juridice aferente perioadei afirmării „dreptului public european“, experiența românească a constituirii statalității de tip occidental rămâne una exemplară. România modernă s-a inițiat, s-a constituit și s-a desăvârșit ca „stat național de interes european“ în cadrul unui proces complex în care s-au conjugat imperativul organic al creșterii interne și unificării națiunii române în granițele sale geografico-etnice, cerințele reașezării echilibrului european și intervenția dreptului ca instrument civilizațional occidental de concertare, exprimare și asigurare a respectării valorilor de solidaritate și organizare socială. Eticheta de „Belgie a Orientului“, aplicată preconizatei construcții rezultate din reunirea „principatelor danubiene“, dincolo de anecdoticul pe care l-a generat în anii 1850-1860, nu era întâmplătoare; ea ex­­prima, în mod evident, o idee a „concertului european“ promovată ca atare și preluată în plan intern, inclusiv din rațiuni de similitudini sugestive și a cărei principală „urmă“ avea să fie și să rămână peste timp Constituția din 1866, inspirată din cea a Belgiei din 1831.

Puternicul avânt al unificării și afirmării națiunii s-a sprijinit pe principiul (juridic) național, iar cadrul internațional consolidator a fost reprezentat de principiul naționalităților, care irumpsese în Europa și avea să devină rapid criteriul determinant de reorganizare a sa. Proiectul statului național unitar de interes european a fost inițiat și i s-au pus bazele prin „foaia de parcurs“ prefigurată de Convenția de la Paris din 1859, pusă în aplicare de marile reforme ale domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) și structurate prin Constituția din 1 iulie 1866, reușindu-se în acest mod unificarea celor două principate pe criteriul național, într-un stat puternic, și instituirea fundamentelor unui regim constituțional de tip vest-european liberal (model belgian), prin instituția prințului străin obținându-se o racordare permanentă la „concertul european“ și deschizându-se larg calea spre celelalte etape ale desăvârșirii sale: independența de stat și alipirea Dobrogei (1877-1878), proclamarea regatului (1881) și apogeul atins în perioada 1918-1923, prin actele de autodeterminare și unire cu Vechiul Regat al Basarabiei, Bucovinei și Ardealului, recunoașterea lor internațională și împlinirea constituțională prin legea fundamentală din 29 martie 1923, care avea să consacre „statul național unitar“ român. A acționat în același sens și „europenizarea“ ra­­pidă a legislației, prin masivul transplant de sorginte preponderent neolatină, aferent primei mari codificări, precum și a instituțiilor publice și vieții intelectuale. Prin caracteristicile devenirii istorice și amplasării geostrategice a teritoriului lor de existență, românii au cunoscut o dezvoltare statală modernă puternic determinată de aspirațiile lor legitime de afirmare națională unitară, strâns legată de evoluțiile europene și semnificativ marcată de evoluțiile datelor dreptului, în general, și ale dreptului internațional, în special. Procesul de constituire a statului național unitar român a cunoscut experiențe relevante, unele de pionierat pentru aplicarea principiului naționalităților și exercitarea dreptului la autodeterminare, contribuind la progresul și victoria dreptului internațional, ca unul al păcii și justiției.

Desprinse și prezentate acum în contextul unor evaluări la termen secular, concluziile aferente pun în lumină și reliefează accentuat apartenența intrinsecă a României la dezvoltarea istorică modernă a spațiului european, interdependentă la afirmarea dreptului și valorilor sale ca principale repere ale societății naționale și internaționale.

2. Inițierea procesului de constituire a statului român modern unitar și manifestarea sa internațională se circumscriu, din punct de vedere istoric, momentului „Chestiunii Orientului“ și fenomenului „apariției de noi state în Europa“, aferente încheierii Războiului Crimeei (1853-1855) și semnării Tratatului de pace de la Paris din 30 martie 1856, prin care se admitea Imperiului Otoman „să participe la avantajele dreptului public și concertului european“. Astfel, apariția României pe harta politică a Europei și a lumii moderne la mijlocul veacului al XIX-lea este strâns legată de dezvoltarea dreptului internațional și afirmarea principiului naționalităților ca reper organizator al relațiilor internaționale și substituit celui al „echilibrului Europei“. Întemeiat prin unirea celor două principate românești – Moldova și Valahia – în 1859 în condițiile stabilite prin Convenția de la Paris din 7/19 august 1858 ca „stat de interes european“, factor de stabilitate și echilibru regional la gurile Dunării, statul român a apărut, în forma sa modernă, în același timp ca unul național și cu o puternică vocație de unitate și unificare, în sensul cuprinderii în granițele sale politico-teritoriale a întregii sau cât mai marii părți a națiunii române. Istoria recunoașterii dreptului popoarelor de a-și decide singure soarta, la autodeterminare în virtutea principiului naționalităților în dreptul și relațiile internaționale, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primele decenii ale celui următor, se identifică major cu cea a inițierii și desăvârșirii proiectului statului național unitar român, ca expresie a creșterii in­terne a societății românești și sub impulsul contextului politico-juridic internațional.

În acest fel, prin „dorință națională“ exprimată în condițiile stabilite de Tratatul de la Paris din 1856, când „pentru prima dată un tratat important recunoștea principiul autodeterminării“ și se iniția și realiza „prima formă de consultare a populațiilor“ pe calea „reorganizării celor două principate românești“ aflate sub suzeranitate otomană, s-a înfăptuit prima etapă a acestui proces istoric de unificare națională și consolidare statală.

Experiența românească de la 1856-1859, înscrisă printre celelalte cazuri care i-au urmat, în frunte cu cele italiene, for­mulei de a mărita „diplomația cu democrația“, promovată de „concertul european“, și în primul rând de Franța lui Napoleon al III-lea, a pornit de la realitățile concrete interne conjugate cu circumstanțele externe generate de statutul internațional și poziția geostrategică de atunci ale celor două principate autonome. Prin urmare, pentru a determina pe cale democratică voința celor două populații „aparținătoare aceleiași naționalități“ s-a recurs la consultarea lor „nu prin referendum, ci urmând obiceiul din Orient, prin alegerea unor divanuri ad-hoc, care să aibă valoare de adunare reprezentativă“, convocată „nu pentru a exercita o putere legislativă, ci pentru a tranșa o chestiune precisă“, respectiv cea a unificării celor două formațiuni statale preexistente. Chiar dacă nu a fost vorba formal de un referendum, în fapt a avut loc un plebiscit „pentru ori contra unirii“, iar privite în dimensiunea lor istorică, dispozițiile art. 24 ale Tratatului de la Paris din 1856 care l-au prevăzut „au făcut să intre în dreptul public al Europei principiul consultării democratice a unei populații“.

de Mircea Duțu – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 25-26 / ianuarie-februarie 2022